Dar să lupți!

Dăscălia, mereu o provocare. O permanentă reconsiderare a talantului. O neîncetată confruntare cu sine, catalizată - firește - de (unii) elevi. Care elevi, fără să știe, au meritul - inestimabil - de a-ți pune la încercare capacitatea de a îngădui, de a ierta, de a răbda, fără de care nici bucuria n-ar fi întreagă. Și asta pentru că „Trebuie să te naști pedagog. Lecția nu trebuie să fie niciodată o povară pentru profesor. Acesta nu trebuie să obosească niciodată, iar când apare primul semn că lecțiile tale nu mai aduc bucurie, trebuie să abandonezi școala și să pleci. Sunt mulți care posedă acest talent norocos. Însă puțini sunt cei care pot să ducă acest talent peste ani.” - Iubește Revoluția! Alexandr Soljenițîn. Practic - datorită (mai ales) elevilor „recalcitranți”, „teribiliști”, „direcți” - dăscălia, dacă nu clachezi, dacă îți păstrezi simțul umorului, te ține în priză. Și îți amintește că „mai bine este a da, decât a lua”, că pentru orice vorbă și gest dai socoteală, că - până la urmă - ține de tine, ca dascăl, să-ți vezi de treaba ta. Abia după aceea poți, eventual, să pretinzi elevului să fie elev. Exercițiu sisific.

Cuviosul Ghelasie Isihastul de la Frăsinei: Eu răul simt că e rău şi trebuie să-l anihilez.. Avva, însă, îmi spune: trebuie să te înveţi să trăieşti cu el, să-l iubeşti, că dacă te lupţi cu el îl alimentezi, însă dacă îl „iubeşti” – dacă îl scufunzi în iubirea şi lumina lui Dumnezeu – îl distrugi, moare. E o luptă rafinată în care trebuie să lucrezi cu înţelepciune, nu trebuie să alimentezi răul în niciun fel, şi pentru aceasta nu trebuie să intri în contradicţii şi dispute. De aceea a lăsat acest îndreptar: Nu te alarma! Nu te contrazice! Nu-ți arăta neputința! Nu blama răul!

foto: un cadru din filmul francez Les Choristes

Simion by Slayer (Grigoriu)

Paul Slayer Grigoriu despre filmul lui Louis Bunuel, Simion al deşertului:
"Este evident ca acest ateu inrait, Bunuel, era mai preocupat de adancurile credintei decat multi crestini `cu acte in regula`. Aproape obsesiv, ca Nietzsche, care dupa o viata de lupta impotriva crestinismului (sau impotriva deformarii lui sau, mai degraba, impotriva amandurora) ajunsese, in ultima faza, sa semneze `Rastignitul`. Judecati morale e greu sa emitem - in general, in cazul de fatza cu atat mai putin. Dar e extraordinara tensiunea ilustrata de film. Si foarte subtila. La inceput nu ispitele fatise si grosolane ale diavolului sunt cele mai evidente, ci oscilarea abia vizibila intre evlavie si mandrie, intre iubire de Dumnezeu si un orgolios dispret fatza de oameni. Mi se pare ca Bunuel surprinde, pe cat poate, niste aspecte ale razboiului nevazut. Oare omul care Il iubeste pe Dumnezeu nu iubeste toata faptura, asa cum ne spune Sfantul Isaac Sirul? Dar oare aceasta iubire, netinuta in fraul rugaciunii lui Hristos, nu poate aluneca spre mandrie? Ce face Simeon cand binecuvanteaza gaza - lucrare de iubire dumnezeiasca sau act de mandrie care-l face sa se creada pentru o clipa stapan absolut al creatiei? Vorbeste prin el mila lui Dumnezeu, care umple de o iubire netarmurita fiecare fir de iarba, sau orgoliul omului ce se vrea singur stapan peste gradina creatiei?

Foarte sugestiv si momentul in care, la una dintre primele aparitii demonice, tot ce spune e "Hristos". Puterea numelui Mantuitorului.

Cat despre final... E de fapt trecerea dintr-un pustiu intr-altul. Si imposibilitatea de a te intoarce acasa. As face o paralele cu scena in care vindeca minunat un ciung si nu atinge de fapt, duhovniceste, pe nimeni. E tot o ilustrare a neputintei chiar si in putere, opusul lui Hristos Care se preaslaveste intru slabiciune. Pustiul unui Manhattan modern nu e uneori cu nimic mai prejos decat pustiul Egiptului. Imposibil de tras o concluzie a filmului. Dar imposibil si sa nu cazi pe ganduri. Remarcabil!"

Când artistul nu mai e el însuși - Dan Pița

Așa cum era de așteptat, pentru ultimul său film, Kyra Kyralina, Dan Pița este ridiculizat de nu puține voci critice (despre care Pița susține că sunt cârcotașe, că nu văd că el „e același”, că nu s-a schimbat etc.). Dacă până în 1990 filmele sale aveau, în general, „presă bună”, cele făcute „în libertate” sunt primite de critică cu indiferență și chiar ostilitate. Regizorul este inclus în „generația expirată”, iar unii critici - cu argumente - îl consideră, acum, o „nulitate”(Andrei Gorzo, http://dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/nulitatea-lui-dan-pita). M-am ferit pe cât am putut să aștern pe hârtie cronici la filme pe care le socotesc și eu „nule”. Fiecare film are, până la urmă, publicul său - numeros, mai puțin numeors, educat sau nu, rafinat sau mai puțin rafinat. Mi se pare infinit mai de folos, mai interesant să scriu despre ceea ce consider că merită semnalat, deslușit, povestit, împătrășit. Dar fiecare face cum crede, nu?
În privința lui Dan Pița, pe care îl urmăresc de aproape 40 de ani, sunt - recunosc - nedumerit. Nu înțeleg ce a putut determina fisura - la mijlocul anilor 80 - după care niciunul din filmele sale nu a mai fost expresia unui auteur. Pentru că până atunci era. Dar și acesta e doar un punct de vedere. Poate unii se opresc la Nunta de piatră și contestă tot ceea ce a regizat Dan Pița după aceea. Eu însă împărtășesc opinia Elenei Dulgheru: „Ce trist e rezultatul creaţiei atunci când artistul nu mai are curajul să fie el însuşi! Există cineaşti care cred că racordarea continuă la toate prizele realităţii este cea mai bună soluţie de supravieţuire profesională. Este acelaşi mit care circulă, din păcate, cu aproape aceeaşi viteză în lumea tehnologiilor de vârf, ca şi în cea artistică. Numai că artistul se presupunea că-şi extrage din altă parte (sau măcar prelucrează în altă parte) materialul de lucru; să fi uitat el aceasta? Să cedeze el tocmai la propria interioritate, sub presiunea sloganurilor publicitare, a aşa-zisului gust al publicului? Există o tiranie a succesului. O operă reuşită obligă, cu atât mai mult un bogat palmares. Există artişti care, după ce au cunoscut consacrarea, se simt obligaţi să continue să creeze, indiferent dacă mai au sau nu ceva de spus, pentru că le e ruşine să nu mai creeze. Cu toate că marile emoţii şi sinteze, prizele spontane la realitate, intrate în rezonanţă cu vibraţiile propriului eu se vor fi estompat. Vârstele animei îşi urmează cursul, niciodată identic, niciodată egal, iar extroversia artistică este succedată, firesc, de o introversie recuperatoare, conform unui drum sinuos, ale cărui legităţi le sesizăm prea puţin. A crea în permanenţă poate fi la fel de monstruos ca a te afla în permanenţă într-o vârstă a rutului. Eu-l fizic şi psihologic nu fac faţă, oboseala lăuntrică e tot mai greu de ascuns şi atunci totul capătă o notă de fals: false entuziasme, false revolte, camuflate în forme uzate ale operelor precedente.” Fragmentul face parte dintr-un comentariu la filmul lui Dan Pița din 2005, Second Hand, însă e încă valabil. Mai mult, cred că, așa general cum e, suprinde foarte exact „glisarea” oricărui artist ucis de „tirania succesului”.
Când m-am reîntâlnit cu Dan Pița, în primăvara lui 2012, m-a întrebat de ce spun că e un „expirat” (scrisesem un text, „Dan Pița, inspirat și expirat” - http://agenda.liternet.ro/articol/7771/Marian-Radulescu/Dan-Pita-inspirat-si-expirat.html). Credea că sunt un fel de mercenar, că „m-am luat” după „denigratorii” săi. Am stat câteva ore, până spre dimineață, la un lung taifas pe teme de cinema și a înțeles - sper - că nu e vorba, în ceea ce mă privește, decât de o imensă dezamăgire. Care nu a început în anul 2012, ci în 1988, după acel Noiembrie, ultimul bal. I-am spus că piedestalul unde îl situasem era foarte sus. De aceea și proporțiile dezamăgirii. Cu alți regizori români, am adăugat, a fost mai ușor tocmai pentru că nu erau atât de sus.
Pentru filmele făcute în anii 70 până la jumătatea anilor 80, Dan Pița rămâne - recunosc - o faiblesse de-a mea. Și chiar mai mult, pentru că nu e doar un moft de adolescent. Căutarea purității din Concurs, Faleze, Dreptate, Pas în doi - cu tot ce presupune: imagine, montaj, story, dialoguri, muzică, interpretare actoricească - îmi pare încă un demers plin de semnificații, pentru a căror deslușire e nevoie de o anumită pregătire și privire.
Dincolo de injurii, de fluierături și huiduieli, dincolo de cârcoteli mai mult sau mai puțin bazate pe „evidențe” și „la obiect”, rămâne - pentru mine - întrebarea la care nu am găsit un răspuns: ce anume îl face pe un artist de marcă să nu mai fie el însuși? (Nu mai vrea? Nu mai poate?) Iar Dan Pița, în filmul românesc este (prin Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi) un astfel de artist, chiar dacă acum se scrie despre el ca despre un „ex-”. Cred că răspunsul, dacă există unul, se află doar în sufletul celui în cauză. Și mai cred că „trezirea” lui (dacă se va întâmpla vreodată, și poate se cuvine chiar să ne dorim să se întâmple) în niciun caz nu va fi rodul torentelor de cronici negative la o filmografie de „nulități”. Dimpotrivă, poate că Dan Pița ar merita o analiză de tip „return to innocence”, cu parcurgerea unui intinerar invers: de la Kyra Kyralina (2014) la Apa ca un bivol negru (1970) și la filmele sale de Institut (După-amiază banală, Paradisul, Viața în roz)...

Dan Pița

Mecanisme

De la Pr. Ioan Petraș (care mi-a fost prezentat de Adina Nasta) am aflat de cartea Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu (Ed. Sf Gheorghe-Vechi, București, 2013) a Pr. Prof. Ion Buga. Cugetările și povestirile de acolo, deși adesea pline de ironie amară, emană bucuria „devenirii întru ființă”. Și o acută nevoie de iubire, adesea strivită de ranguri și epolețe: „Demisia preotului şi a episcopului din pricina falimentului iubirii. Creştinismul este iubire; cum poţi să spui că eşti stăpân - (gr.) Despotis -, peste iubire? "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11.28). Numai Robul înţelege pe rob, stăpânul niciodată.”

Datoria omului e să învețe să devină ... om. Asta e „îndumnezeirea” lui. (Pr. Rafail Noica: „Ortodoxia e firea omului.”) Restul, pare a spune Pr. Buga, ține de „paranormal”, de „magie”, de „șantaj emoțional” cu bună știință și extrem de profitabil: „Sentimentalismul evlavios postpatristic a coborât minunea până la icoana care face minuni, sau transpiră, plânge și uneori surâde. Nu-i nimic de condamnat, e doar puțin trist, aceeași tristețe cu a lui iisus în fața lui Nicodim, care nu mai avea acces la minune. „Tu ești învățătorul lui Israel și nu cunoști acestea?”” 

Sfințenia însăși nu are de ce să semene - așa cum se vede în dreapta și-n stânga - cu o „împăunare”, cu auto-suficiența: „Sfinții nu sunt în moarte mai mult decât au fost în viață, iar dacă în viață n-au trimis la Hristos, ci au oprit la ei, „n-au adunat împreună cu El” (Mt. 12.30). Să nu mai vorbim de Prea Înalții, Prea și Mult Prea Prea sau Foarte Foarte, de care geme Nomenklatura hagiologică de peste un mileniu de sfințenie păgână cum nu s-a văzut nici în cele mai trandafirii vise ale păgânătății ortodoxe (a noastră fiind „preacreștinească”)”.

La un monent dat, Părintele povestește despre cum a trebuit să boteze o fetiță de 4 ani și să-i pună această întrebare: „Te lepezi de Satana?”, ei, care era numai lumină. Și cum Satana, strigat pe nume „la catalogul validității de taină”, atunci s-a înfățișat „în ținută de gală”: „De fapt, la botezul pruncilor, convertirea, dacă și câtă va fi fiind, este a nașilor și a părinților, în cazul în care răspunsul lor nu este mecanic. Și, din nenorocire, este. Iar că în mod cert totul este mecanic cu excepția pruncului, este faptul că preotul, mai pe larg – Biserica, rămâne încremenită în formule absurde (mă refer la cea ortodoxă) de mai bine de un mileniu și jumătate, încremenire care nu mai are nicio noimă, dovadă că mai an în urmă, un preot cu doctorat în București, a întrebat cu aceeași solemnitate și validitate, pe invers: „Te lepezi de Hristos?” și „Te unești cu satana?”, iar nașii grăiră de câte trei ori, un „Da” preaortodox (au înțeles abia după ce au vizionat DVD-ul).”

Iertare - tablou de Dan Voinea