Discordia - un film-experiment

Un El și o Ea - doi tineri (frate și soră?) la vârsta studenției - locuiesc într-o vilă elegantă, dorm în camere sepratate, joacă badminton (sau se fac că joacă, la fel ca în finalul din Blow up), mănâncă și - în cea mai mare parte a acestui „film despre rutină” (Ionuț Mareș) - tac. La un moment dat, comentează un film (Birdman) pe care tocmai l-au văzut la cinema. El, „cu o serie de frustrări” și „pătimaș”, îl desființează, acuzându-l pe regizor de snobism și „ipocrizie”. Astfel, filmul lui Innaritu nu este - așa cum pare - un „tribut” adus unor clasici ai cinematografului pentru că nu e - crede El - suficient „de nișă”, nu se adresează „unui public avizat”, nu e „pentru festivaluri de film”. I se pare că operează greșit cu clișeele (fără să și le asume), „ca și când ar fi găselnițele lui”. Ea încearcă să îl tempereze, sfătuindu-l să fie „mult mai echilibrat în afirmații”. Spre final, după o sticlă mată, are loc o încăierare între Ea și un intrus despre care nu știm mai nimic. El, cu o rachetă de badminton, îl lovește pe atacator mortal. O crimă fără pedeapsă și care - nefiind conștientizată ca atare - poate nici nu a fost crimă. Cele două personaje privesc, în ultimul cadru, spre spectator. Ca și cum l-ar întreba: Ei, ce-ai văzut, ce-ai priceput? 

Am priceput că Discordia lui Ion Indolean (care, la rândul ei, aduce un tribut câtorva filme recente - Winter Sleep, La grande bellezza, Când se lasă seara peste București sau metabolism) mi-a amintit de primele filme ale lui Mircea Veroiu din prima jumătate a anilor 70. Prin preocuparea vădită pentru atmosferă și imagine (Marius M Bogdan), prin dispensarea de orice fel de „țesătură dramatică”, prin elaborata (dar statica) punere în cadru. Prin aceeași prețiozitate trenantă a tonului narativ. Plastica filmului, care - nu e deloc puțin lucru - parcă își propune să (re)deprindă privirea spectatorului să iscodească toate geometriile poetice ale unei imagini de film, este o reușită. Dar în raport cu ce? Care este, totuși, miza? Filmul pare epurat nu doar de orice suflu epic, ci și - adesea - de orice suflu interior. Iar banda sonoră a lui Adrian Enescu - linii melodice minimaliste și stranii efecte de synthesizer, ca nişte flashuri - lasă și ea senzația de pustiu, de inutil, de tăcere opacă, de vid. Și, uneori, creează o anume stare de aşteptare, un anume mister. 

Ca să nu ajungi să fii copleșit de idei, de învățătură, e nevoie să-ți dorești să deprinzi discernământul („echilibrul”, cum spune Ea) și să nu obosești să-l cercetezi, să ți-l asumi. Abia atunci - ca gânditor, cărturar sau cineast - nu (te) vei trăda. „Trebuie să iei fiecare film pe care îl discuți în registrul în care filmul ăla e lucrat…” - mai zice Ea. Am acceptat registrul minimalist-auster al Discordiei. De-acum, cu emoție și bucurie, nu mai aștept decât devenirea întru ființă a celui care - împreună cu câțiva prieteni - a gândit-o și făptuit-o. Și, iată, își pune probleme serioase despre locul și rostul unui „film de autor” (ce caută dialogul și stimulează spiritul critic) în viața omului. 

Walt Disney, junk food și S.F.

La începutul anilor 80 (pe când repertoriul cinematografelor nu era sufocat de blockbusters și filme americane de „superacțiune” și „superaventură”) am văzut Întâlniri de gradul trei într-un cinematograf de vară. Avea un ecran uriaş, panoramic, şi instalaţie de sunet stereofonic[1]. Superproducţia lui Steven Spielberg, o feerie S.F. cu accente horror[2], a ţinut atunci afişul câteva luni de zile. Singurul termen de comparație era Războiul stelelor, realizat în același an cu filmul lui Spielberg – 1977 – și difuzat oarecum în paralel. Cum să nu-ţi placă? Povestitorul avea în tolbă şi povestea şi – mai ales – artificiile (efectele speciale), care-o făceau cu atât mai atrăgătoare. Actorii au carismă (Richard Dreyfuss (American Graffiti; Adio, dar rămân cu tine; Competiţia), François Truffaut (a regizat Cele 400 de lovituri, Noaptea americană, Jules & Jim şi 451 Fahrenheit), pe Teri Garr aveam să o văd în Tootsie. Arsenalul audio-vizual (imaginea: Vilmos Zsigmond; muzica: John Williams) este uluitor. Extratereştii par reali, iar mania personajelor care, în urma  contactului cu obiecte zburătoare neidentificate („întâlnirea de gradul trei”), îşi lasă baltă familie, slujbă şi lume pentru a-i urma O.Z.N.-ului, este – sub conducerea regizorală a vrăjitorului Spielberg – perfect justificată. În plus, toate acele „farfurii zburătoare” multicolore şi producătoare de sunete electronice atât de stranii, reuşeau să înveselească atâtea existenţe mult prea cenuşii, prea uniforme de la începutul unui (alt) deceniu anost, pentru România. Succesul filmului, atrag atenţia unii critici, se datorează combinaţiei fericite de Walt Disney, S.F. din anii 50, junk food şi o variantă convingătoare a visului american. Este considerat „filmul cel mai important al vremii noastre”, o „experienţă religioasă al cărei mesaj e universal şi dătător de speranţă” (Ray Bradbury, notoriu ator de S.F.). Unii cred că încă e cea mai impresionantă aventură cinematografică S.F. după filmul lui Kubrick, Odiseea spaţială 2001. 

În ceea ce mă priveşte, mă gândesc mereu, când îmi amintesc de acest mega-spectacol de sunet şi lumină, la Tarkovski, Călăuza și Solaris. Desigur, „misticismul” popular şi „explicit” din Întâlniri de gradul trei n-are nimic în comun cu duhovnicia tarkovskiană (aceeaşi în toate filmele sale), patristică şi „apofatică”. Distanţa dintre ele e de la cer la pământ. De fapt, regizorul rus ţine să înzestreze staţia spaţială (salonul-bibliotecă din „oceanul gânditor”) din Solaris cu toată frumuseţea creată de om pe Pământ – trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) ş.a. Temele principale din Solaris sunt umanizarea omului înstrăinat de sine şi se semeni (prin redescoperirea căinţei, rugăciunii, iubirii) şi extinderea Pământului la dimensiunile cosmosului (nu  cucerirea acestuia). Spielberg însă e preocupat să „demonstreze” – cu ajutorul ficţiunii şi elementului fantastic – că „nu suntem singuri în univers”. Că „ei” (extratereştrii) există, că au o civilizaţie ce pare (este?) mult superioară sofisticatelor tehnologii americane, că sunt fiinţe sensibile (poate chiar mai sensibile decât oamenii). Că un astfel de „contact” este posibil. 

La finalul Întâlnirilor, un echipaj de cercetători pleacă în „misiune” pe navele spaţiale care tocmai au aterizat – în secret – pe Pământ (într-un loc numit Turnul Diavolului) şi sunt „binecuvântaţi” de un pastor într-o încăpere ce aduce mult cu o capelă (neo)protestantă. În Solaris, psihologul Kris pleacă şi el în cosmos ca să constate progresul făcut solaristică pe staţia orbitală. Dar pare să ia cu el nu o „binecuvântare” de tip „religios”, ci conştiinţa unei omeniri ce are nevoie de comuniune (cum este exprimată şi în icoana Sfintei Treimi, cu care se încheie precedentul film al lui Tarkovski, Andrei Rubliov). Un personaj din Solaris spune, la un moment dat: „Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!” După ce este „ales” de micuții extratereștri care coboară din navă (o variațiune pe tema „lăsați micuții extratereștri să vină la mine”), personajul principal din Întâlniri... se îmbarcă, la final, pe o navă extraterestră, sperând să afle acolo răspunsul la miile de întrebări care nu-i dau pace[3]. În Solaris, psihologul Kris ajunge înapoi pe Pământ, în casa tatălui său. Îi cade în genunchi, asemenea fiului risipitor din parabola evanghelică şi din tabloul lui Rembrandt. Îndoielile şi întrebările i-au fost limpezite: a înţeles că răspunsul la întrebarea cea mai chinuitoare a omului se află în interiorul său, nu în spaţiile extraterestre. Între timp, aparatul de filmat al lui Vadim Iusov se înalţă tot mai sus. De acolo, din înaltul cerului, casa pare înconjurată de „oceanul gânditor”. Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul): „De aici, ni se pare că toți oamenii din lume sunt frații și surorile noastre, cu toate că știm că pe Pământ lucrurile nu stau nici pe departe astfel. ... Pământul nostru, superb în albastrul lui neverosimil, Pământul nostru, fragil ca un cap de copil.” Cum ar veni: călătoria fusese, de fapt, spre interiorul conştiinţei omeneşti. Personajele lui Spielberg par să poarte cu ele doar spaimele şi angoasele omului contemporan, „fără rădăcini” care vrea să primească „un răspuns”. Şi ajung unde şi-au dorit: în „paradisul” extraterestru al unor farfurii zburătoare. Happy end. Visul american s-a mai împlinit o dată[4].

---

[1] N-am să uit niciodată cum, în timpul proiecţiei nocturne, sunetele electronice din filmul lui Spielberg au fost continuate, dintr-o coincidenţă bizară ce i-a umplut de uimire pe spectatori, de zvonurile (douăsprezece la număr) produse, fix la miezul nopţii, de clopotele catedralei mitropolitane din apropierea cinematografului de vară unde am văzut Întâlniri de gradul trei. Pentru câteva clipe, Spielberg a fost înlocuit de Tarkovski.

[2] La fel cum aveam să descopăr, aproape 40 de ani mai târziu, în cartea lui Cinghiz Aitmatov, Stimatul Casandrei, a cărui temă era transformarea geneticii în politică.

[3] E înduioșătoare atracția personajelor principale din filmul lui Spielberg față de aceste stihii luminoase pentru care sunt gata să lase totul baltă numai ca să ajungă în preajma lor, să se topească în ele. Duioasă e și viziunea regizorului ce îi închipuie pe extratereștri foarte asemenea îngerilor. Cu o precizie de ceasornicar elvețian, Spielberg dozează și emoția și gravitatea temei, astfel încât să nu fie prea „filozof” sau prea „profet” (se știe doar că, și adevărata filozofie, și adevărata profeție – atunci când nu e șarlatanie – rimează, nu o dată, cu jertfa de sine). Ori Mister Spielberg aînțeles îndeajuns de repede că oamenilor, atunci când sunt plătitori de bilete la movie land, nu le place să li se aducă aminte că există pe pământ un alt purtător al răului decât neamul omenesc. Că „fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a naţiunii, a statului şi mai departe a rasei, a religiei, a ideologiei” (Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei).

[4] După Întâlnire de gradul trei, pe Steven Spielberg l-am pierdut în paradisul farfuriilor zburătoare în care – pentru mine – a urcat, alături de personajul lui Richard Dreyfuss. După Călăuza, pe Tarkovski aveam să-l câștig pentru veșnicie.  

Filmul, ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane - Sieranevada (2016)

Sieranevada (scenariul și regia Cristi Puiu, 2016)

Filmul, ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane

Într-un interviu de la TIFF 2016, Cristi Puiu povestea că unii cunoscuți de-ai săi care văzuseră Sieranevada i-au spus că le-a plăcut pentru că „dă în popi” și în „opiumul popoarelor”. Ceva asemănător scrisese, cu patru ani în urmă, un cunoscut intelectual român despre După dealuri, felicitându-l pe Mungiu pentru cât de bine a surprins caracterul „nemântuit” și „nemântuibil” al acestui neam. (Marcel Proust: „Oricine, când citeşte, se citeşte pe sine însuşi.”) Dacă nu cauți numaidecât să-l prinzi pe regizorul-scenarist cu ocaua mică în privința vehiculării de „teze” și „ideologii” (iar dacă, totuși, cauți, e în zadar), filmul lui Puiu, nominalizat la Cannes pentru Palme d’or în 2016, se povestește îndeajuns de limpede celor care chiar vor să-l înțeleagă „precum este”, celor care înțeleg că lumea în care trăim este prea puțin pătrunsă de o „conștiință eclezială”[1] și – la fel ca în scurt-metrajul lui Radu Jude, Ca o umbră de nor[2] – mult prea cuprinsă de superstiții și manii de tot felul. Adică de „religiozitate”, de „ortodoxism”[3]. Dostoievski: „A trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin... Omul nu poate trăi fără a îngenunchea. Dacă-L alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în fața unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toții, nu atei.” 

Bântuită de teorii conspiraționiste (referitoare la 9/11, la Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceaușescu, la Charlie Hebdo) ori de tradiții populare (locale) mai importante, vedem, chiar decât cunoașterea și îndeplinirea rânduielii bisericești, lumea din Sieranevada se deschide – în cel puțin două rânduri – spre „nevăzut”, spre „taină”, spre libertate (ca transcendere a sinelui) și lumină[4]: prin rugăciunea preotului întru pomenirea de 40 de zile a sufletului celui răposat[5] și chiar prin împlinirea ritualului ancestral (din Dolj, aflăm) ce prevede ca un apropiat al celui plecat la cele veșnice (aici, o rudă prin alianță, fiul cumnatei sale) să poarte – „simbolic” – un costum nou, în prealabil „sfințit”. Defunctul (Emil) intră, cum ar veni, în „pielea” unuia care încă nu a plecat în „vacanța cea mare” (Sebi). În cadrul final, de la masa cu mămăligă și sarmale, are loc acest schimb de replici, coordonat de Nușa, soția celui decedat: „Bine v-am găsit!”, „Bine ai venit!”. Printre hohote de râs, Lari, fiul, repetă în zeflemea: „Bine ai venit!”. 

Apropierea de comedia umană scrisă și regizată de Puiu, de miezul ei, se face mai ales dacă-i depășești dimensiunea anecdotică. Dacă vezi în Sieranevada mai mult decât o succesiune de momente comice (costumul cumpărat este mult prea mare; în familie ajunge – în stare de semi-inconștiență – și o tânără croată despre care se crede că ar fi drogată; reuniunea de familie este prilejul de a da în vileag o serie de secrete și minciuni conjugale, personajele – ca în Caragiale – se ceartă și se dușmănesc din nimic pentru a ajunge în aceeași stare de „pupat toți Piața Independenței” ș.a.m.d.), descoperi că – altfel decât au înțeles cunoscuții regizorului care l-au felicitat pentru că „a dat în popi” – singurele personaje care se poartă firesc și sunt la locul lor în situația dată sunt chiar preotul[6] și cei doi diaconi veniți să slujească la parastasul de 40 de zile. Ceilalți, mai mult sau mai puțin, le primesc rostirea (și comentariul ulterior al preotului despre a Doua Venire a lui Iisus[7], încheiat cu „Vorba multă, sărăcia omului!”) indiferenți sau buimaci, la fel ca tanti Evelina, baba comunistă, care o întreabă pe Nușa: „Tu ai înțeles ceva din ce-a spus preotul ăsta, că eu n-am înțeles nimic!” Ar fi de râs, dacă tanti Evelina n-am fi noi, fiecare din noi...

După ce am văzut filmul lui Cristi Puiu mi-am amintit, încă o dată, cât sunt de debile și de crispate filmele românești de ieri, de azi și dintotdeauna când își propun să fie comice și, pe de altă parte, cât de pline de umor (un umor demențial, debordant) reușesc să fie atunci când fundalul este o tematică gravă, serioasă, așa cum se întâmplă în filme de Lucian Pintilie, de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Pița (pe când ultimii trei nu-și pierduseră încă umorul), de (mai rar) Andrei Blaier, Dinu Tănase, Iosif Demian sau (mai recent) de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude sau Gabriel Achim; cât sunt de patetice, de pueril-doloriste filmele ce se vor „spirituale”, „moralizatoare” și cât de pline de adevăr, de viață sunt cele care nu-și propun să filmeze personaje „morale” surprinse în atitudini pioase, triumfaliste, cu mesaj didactic, apăsat pilduitor etc.; cât de norocoși, în fine, sunt unii actori atunci când întâlnesc un regizor de film ca Puiu care chiar poate să-i scoată din emploi sau să le ofere partituri de care – până  la întâlnirea cu el – nu prea avuseseră parte. Ce bine că există un regizor ca Puiu ce încă face astfel de filme-mărturie, demonstrând că – orice s-ar spune – în România, sergiunicolaescomania etc. nu a învins de tot!...

 

---

[1] Înțelegerea artei ca „instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane” – arată Herbert Read, în Imagine și idee – „nu este întâmplătoare, ci necesară”, iar „roadele ei nu sunt secundare sau de prisos, ci cu totul esențiale, dacă mintea omului nu vrea să paralizeze”.

[2] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „În conștiința celor mulți, Biserica transformată în religie nu diferă de niciun alt organism de utlitate publică (asigurările sociale, oficiile de plasare a forței de muncă, centrele de îngrijire a vârstnicilor, de promovare a sportului etc.). (...) Oamenii înțeleg prin cuvântul „Biserică” doar clădiri, birouri, o rețea administrativă.”

[3] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „Limbajul experienţei bisericeşti – limbajul Ortodoxiei – este poezia. Imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sunt limbajul religiozităţii instinctuale – limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nicio legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare de bucurie. (...) Ideologia religioasă se exprimă într-un limbaj al „idolilor mentali” ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”.”

[4] În momentul rugăciunii oficiate de preot, masa pe care se află farfuriile cu colivă pare scăldată în lumină.

[5] Rugăciunea pentru pomenirea „celui absent” (din al cărui unghi – mărturisește regizorul – este filmată întreaga poveste) face trimitere la „Marele Absent” din viața omului – „Cela ce prin adâncul înțelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chivernisește și ceea ce este de folos tuturor le dăruiește, Unul, Ziditorul de oameni, Care odihnește sufletul adormitului robului Său, că spre El nădejdea și-a pus, spre Făcătorul și Ziditorul și Dumnezeu”

[6] Preotul din Sieranevada îmi pare că întruchipează idealul de preot schițat de Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Atâta doar că – la fel ca în Jurnalul unui preot de țară de Bresson, Nazarin de Buñuel, Călăuza lui Tarkovski sau, mai recent, Ca o umbră de nor de Radu Jude, ocupațiunea mintală a celor pe care ar trebui să-i cârmuiască acest „agent de istorie” e – în ciuda coregrafiei și răspunsurilor pioase – la cu totul alte alea.

[7] La plecare, preotul – care oferă cheia de citire a filmului – i se adresează lui Lari astfel: „Ce vreau să vă spun eu, domnu’ doctor, este că toate celelalte sunt făcute să ne amețească, să ne zăpăcească, să ne ia mințile. Și asta nu de ieri, de azi. De la Adam și Eva, de la păcat încoace. ... Și când găsești timp, să treci pe la biserică, da? ... Hai să vă spun una scurtă. Într-o zi un șofer de taxi mai țigănos, așa, la față, dar cu niște ochi mari și triști, zice către mine: „Părinte, de unde știm noi când va fi a Doua Venire a Domnului Iisus?” M-a surprins întrebarea și i-am răspuns că acum nu știm, dar când va veni vom ști. „Da’, zice, după ce, adică cum o să-l recunoaștem?”. Zic: „După semne. Că mai întâi trebuie să se împlinească profețiile.” „Dar și la Prima Venire – zice el – au fost semne?” Zic: „Da, că așa ne-am dat seama că a venit și S-a-ntrupat.” „Și oamenii de ce nu L-au recunoscut?” „Unii L-au recunoscut, alții nu L-au recunoscut...” „Dar acum de unde știți că n-a venit deja?” „Pentru că nu s-au împlinit profețiile.” Și uite-așa, tot drumul m-a chinuit cu întrebări de astea. Ce vreau să vă spun ... Să știți că pe mine m-a luat o mare tristețe după discuția cu șoferul de taxi. Vedeți, oamenii vorbesc vrute și nevrute, în sus și-n jos despre Domnul Iisus – dacă vine, cum vine, cum Îl recunoaștem sau alte aiureli, că, de fapt, El nu este Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), că nu există mântuire, că nu există a Doua Venire sau că a venit și noi nu L-am recunoscut. M-a luat tristețea asta pentru că cu adevărat m-am gândit ce nenorocire ar fi pentru neamul omenesc dacă Domnul Iisus Hristos S-a întors a doua oară și noi nu L-am recunoscut. Și în felul ăsta salvarea, mântuirea noastră, este imposibilă. Pentru că El a treia oară nu se va mai întoarce. Și a ales să ne dea uitării. Și chiar am plâns. Am plâns cu lacrimi adevărate. Și spre seară m-am luminat. Povestea asta era doar o ispită. Și atunci mi-am dat seama cât de slab sunt. Și cât de repede cădem, noi oamenii, în ispită. Domnu’ doctor, vă dați seama ce-am făcut? Am ales să gândesc că ce-ar fi dacă a Doua Venire s-a petrecut și-am început să-mi plâng de milă. Am ales să cred că, ipotetic vorbind, această posibilitate e valabilă. Mă rog, vorba lungă sărăcia omului. Dumnezeu să-l ierte!”