Lucian Pintilie: „Cred în critica de grup”

„Comunicarea unui artist este expresia matematică a unor determinări (chimice, impresii din copilărie, frustrări, iluminări, șocuri etc., etc.). prin natura lui, acest univers comunicat este limitat și subiectiv. Unghiul de deschidere a acestui univers poate fi mai mare sau mai mic; niciodată el nu atinge 360 de grade, cum îl atinge Shakespeare, dar noi vorbim de felul cum respirăm normal sub un copac, nu de explozii cosmice. 

În zona acestei comunicări, în zona acestei fâșii luminoase intră un număr de oameni determinați, purtând pe umăr același semn ca al artistului. Între ei e o complicitate a sentimentelor și senzațiilor. Nu cunosc nimic mai frumos pe lumea asta decât iradierile pe care le produc într-o discuție oameni cu spiritualitatea marcată de același semn. Nu cred în polemică. Decât în polemica cu semenul meu. Prostia mea, eroarea mea mi-e foarte greu să le comunic în afara zonei mele. E adevărat că sistemul de întrepătrundere a zonelor e foarte complicat, că luminile sunt difuze și se amestecă și că mai presus de orice nu există nicio ierarhie a zonelor. În clipa în care așteptăm anarhia imixtiunii, groaznica, dezolanta, neagra anarhie a imixtiunii. 

Criticii, fiind și ei oameni înainte de orice, se încadrează și ei într-una din aceste zone. Cred în obiectivitatea criticii și mi se pare legitimă și armonioasă înregimentarea după opinii, legalizarea fanatismului, acceptarea ideii de înțelegere limitată nu în profunzime, ci în extindere. Atâta rveme cât nu există un instrument științific de analiză obiectivă (să fie oare structuralismul? mă întreb eu incult și suspicios) mi se pare foarte frumos, foarte loial, mărturisesc, de a face critică de grup (vezi „Cahiers du Cinéma!”). Când se stabilește o linie Rosselini-Bresson-Godard, Fellini e în afară, chiar dacă admitem că e genial. Eu care am în mine o groaznic de sentimentală tendință eteroclită, aspir, la o asemenea intransigență. Cred în critica de grup, iar dacă într-o zi toată lumea mă va lăuda fără excepție, înseamnă că unghiurile ființei mele s-au deschis considerabil sau sunt mort de mult, ceea ce e mai probabil.”

Lucian Pintilie - Cinema, 12, 1967

Lucian Pintilie (1933-2018)

Scurtă întâlnire

Într-un fel, strădania unui dascăl (care-și face meseria din chemare, nu din interese mercantile) se aseamănă mult cu dăruirea Călăuzei din Stalker, filmul lui Tarkovski din 1979, tradus în română prin Călăuza. Când e întrebat de cinicul (și blazatul) Scriitor dacă a văzut vreodată un om fericit, apostolul fericirii din apologul tarkovskian îi răspunde că nu știe dacă cei pe care îi duce în Zonă, în Camera Dorințelor, se întorc de acolo fericiți. Pur și simplu nu-i mai vede niciodată. Ca dascăl, se întâmplă să te reîntâlnești cu unii din foștii tăi elevi. Cu încă și mai puțini ajungi să schimbi o vorbă-două. Dacă nu te-ai schimbat atât de tare încât să arăți de nerecunoscut sau dacă fostul elev mai simte nevoia să te salute, să intre în vorbă cu tine. Uneori îți amintești doar vag chipul și numele celui care te oprește din drum să-ți amintească de anii săi de liceu, că i-ai fost profesor etc.

Stalker 

Zilele trecute a venit spre mine un fost elev de-al meu care, cred, a absolvit liceul cu cel puțin zece ani în urmă. Îmi spune că s-a gândit mult în toți acești ani la - mai ales - informațiile pe care le dădusem elevilor mei despre altceva decât obiectul de studiu propriu-zis (limba engleză): filme, muzică, literatură. Cu vreo două zile înainte de reîntâlnirea noastră, îmi spune, a revăzut Concurs,  filmul lui Dan Pița din 1982 despre care le voi fi vorbit și pe care, poate, l-am proiectat la școală. Mi-a vorbit apoi despre muzica lui Adrian Enescu din Concurs, despre Tarkovski. După care nici n-a mai fost nevoie să mai spună nimic. Era deajuns: numise jumătate din întâlnirile mele cruciale din liceu, pe care încercam să le transmit mai departe celor care erau liceeni în primii cinci ani din mileniul trei. Acum mi s-ar părea de neconceput să vorbesc liceenilor (cel puțin, celor de la școala unde am predat) despre Concurs și Călăuza. Curios cum avea să se deteriorze, progresiv și galopant, entuziasmul și cumințenia elevilor în nici zece ani. Ce va fi peste 5-10-15 ani, când Ioan și Simeon vor fi și ei liceeni? Ce-o să se aleagă de școală, de dascăli - câți or mai rămâne în învățământ? Mi-e tot mai clar că dragonul vremurilor prezente e infinit mai anevoios de păcălit decât fantomele din trecut. Chiar și dascălul care vrea să spună ceva elevilor abia își face auzită vocea în babilonia globalistă. În tranziția anterioară integrării europeane era, parcă, mai ușor. Acum, toată informația după care altădată scormoneam ani întregi, o purtăm cu noi în stickuri, în mini-hard-uri și smart phones. Mai greu e găsit o călăuză care să aibă disponibilitatea, entuziasmul și răbdarea să-ți arate cum să răzbești prin hățișul de linkuri, site-uri și imagini care de care mai ademenitoare...

Concurs

Bâlciul derizoriului - Norul cu pantaloni

Am ajuns la Norul cu pantaloni pentru că, în regia lui Kokan Mladenovic, mai văzusem - pe scena Teatrului Maghiar de Stat Timișoara (TMT) - Opera cerșetorilor, Sonetul 66 și Yami District.

Montările lui Mladenovic cu tematică socială divulgă o preocupare - la modul cel mai înalt - față de efectele utopiei asupra omului, față de necesitatea „revoluției”. Norul cu pantaloni - spectacol al Teatrului „Kostolanyi Dezso” din Subotica (Serbia ) și jucat la TMT în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara ( TEZST) - nu face excepție. 

Ceva mai puțin „minimalist” decât Yami, Norul e un cocktail de pantomimă, burlesc, musical, autoironie, meditație pe seama teatrului social actual și a condiției actorului distribuit în aceste piese, a limbajului licențios folosit în aceste montări și - în general - a „libertății de expresie” - a regizorului, și actorilor, a relației dintre artist și putere. Printr-un „meta-discurs”, actorii (trei actori și trei actrițe) vorbesc (auto)ironic despre privațiunile meseriei lor (ca în uvertura Operei cerșetorilor, ca fetele din Yami District), personajele lor închipuie o omenire care, de bună voie și nesilită de nimeni și de nimic altceva în afara somnului rațiunii, se lasă prinsă în robia societății „postcreștine”, „postmoderne”, „consumeriste” (Yami District, Sonetul 66, Norul cu pantaloni). Societatea nu are legi pentru că Partidul (comunist, unic) este el însuși legea și cine nu i se supune e oprimat. Aici, Sonetul 66 e mai conotativ, mai poetic, în vreme ce Norul e mai denotativ, mai puțin alegoric. În Norul, mesajele despre revoluție trimise de Maiakovski în 1909 sunt citite, pe scurt, la intervale regulate. Ele se repetă, ca un leit-motiv, ca versurile Sonetului 66 sau ca lozinca „Nu suntem la fel!”, care e esența replicilor din Yami District. 

Una din scenele Norului are ca temă „pâinea noastră (uscată) cea de toate zilele”. Care nu mai e „pâine spre ființă”, ci un produs de consum căruia fantezia dramaturgiei (Goli Kornelia) îi conferă cele mai neașteptate funcții. Care nu mai au nimic de a face cu comunicarea, cu marcarea prezenței nevăzute a Celui care - în chip tainic, sacramental - se vrea mereu printre oameni și în mijlocul lor. Și m-am gândit, involuntar, la pâinea care - ca o mană cerească, ca o ploaie - se revarsă asupra personajelor din Buzunarul cu pâine, piesa lui Matei Vișniec montată recent la Teatrul Maghiar din Timișoara. Acolo ni se dă de înțeles că putem muri cu aceste merinde cerești lângă noi dacă nu recunoaștem în cel care ni le-a dat pe stăpânul nostru cel mult milostiv. Dacă, altfel spus, nu mai știm să-i slujim, să-i aducem ofranda noastră de mulțumire. Lumea, pare a spune Kokan Mladenovic, este acum - prin desacralizare - un bâlci al derizoriului. Pâinea, care altădată era semnul vieții înseși („pâinea întru ființă”) e acum folosită pe post de ghips, de minge de football, de pantofi, de armă (pentru că s-a făcut tare ca piatra). 

Spectatorii sunt întrebați, iar și iar, dacă au „vână” ca să se revolte ori dacă n-au decât un „nor în pantaloni”. Dar însăși ideea de revoluție e „deconstruită” și dată în vileag drept o șarlatanie. Ceea ce pare pledoarie pentru „bun comun” sau pentru revoluție ce duce la o „lume nouă” nu e altceva decât expresia unor frustrări individuale, a unor răfuieli personale (de familie, de grup), nicidecum un gest dezinteresat, umanitar. Prin urmare, tot ce avem de făcut e să renunțăm la ochelarii roz, de cal, prin care ne amăgeam că privim lumea așa cum nu e în realitate. Iar aici, teatrul lui Mladenovic - o necruțătoare oglindă a societății, ca-n vremea lui Shakespeare - are un cuvânt greu de spus: libertatea pe care - cu neobosit „avânt revoluționar” - o tot scandăm, e un dar de care nu suntem conștienți și cu care nu știm ce să facem.  

Yami District - ... and no religion, too

Am ajuns la Yami District (o producție Think Tank Studio, Serbia) pentru numele regizorului -  Kokan Mladenovic. Mai văzusem, în regia lui pentru TMT (Teatrul Maghiar Timișoara), Opera cerșetorilor și Sonetul 66. De data asta, Mladenovic părăsește anvergura poematic-alegorică în favoarea unei perspective pseudo-documentare și minimaliste. Preocuparea pentru efectele globalizării, pentru consumerism și corporatism, se regăsește și aici. Și pentru o omenire în derivă care a uitat de rostul său, de întemeierea sa, de tot ceea ce o face vrednică de numele de om. 

Tot greul cade pe umerii actrițelor Isidora Simijonovic, Jelena Graovac, Nina Neskovic, aplaudate frenetic și îndelung la final. Fiecare din ele este exponenta unei țări din fosta Iugoslavie (Serbia, Croația, Bosnia) - celelalte (Slovenia, Macedonia, Kosovo, Muntenegru) nefiind ilustrate de textul Milenei Bogavac. Greu de primit dacă ai convingeri naționaliste (de un fel sau altul), Yami District poate fi redus la un vers din hit-ul lui John Lennon: „...and no religion, too”. Una din supra-temele sale e tocmal felul în care religia, în loc să unească (etimologic, religare se traduce prin restaurarea legăturilor vătămate cu semenii, cu natura, cu Dumnezeu), produce dezbinări. Așa cum - chiar dacă diferențele între sârbi, croați și bosnieci sunt doar de ordin cultural, nu și genetic - naționalismul extrem produce iremediabile și catastrofale dezbinări.