Călin, file de poveste

Priveam deunăzi, pe pereții școlii fiului meu, panourile de onoare cu sportivii români olimpici, de-a lungul anilor. Adică: Ilie, Ion, Ivan, Nadia, Simona etc. Performanțele lor, deloc puține și deloc provinciale, au ridicat cu mult prestigiul României. Și, încă o dată, mi-am zis: de ce n-ar exista în școli (în licee, măcar) panouri cu performanțele filmului românesc - atâtea cîte au fost până acum. Și, slavă Domnului, din 2000 până acum, au tot fost. Filmele lui Puiu, Mungiu, Jude, Porumboiu, Muntean, Popescu jr., Sitaru, Netzer ș.a. stau mărturie. Îmi amintesc de holul de la etajul întâi al Liceului de Industrie Alimentară unde am copilărit, la mijlocul anilor 70, când mama era pedagogă acolo, la căminul de fete. Exista, pe atunci, în acel liceu, un astfel de panou (și nu era doar acolo), cu fotograme din filmele românești ale acelor ani. De atunci am început să-mi doresc să strâng afișe, fotografii, fotograme etc.

Mircea Veroiu, Mircea Albulescu și Călin Ghibu

Acum câteva zile a plecat la cele veșnice CĂLIN GHIBU (1939 - 2018). În anii '70-'80 a pictat imaginea câtorva filme acuzate, în pripă, de calofilie. De fapt, într-un timp în care numai de frumusețe plastică nu le ardea regizorilor români, a apărut acest operator cu vocație de pictor-poet care s-a angajat deplin într-un demers nu calofilic, ci filo-calic. Din iubire de frumos e plămădită lumea filmelor lui Mircea Veroiu (7 zile, Hyperion, Dincolo de pod, Mânia, Între oglinzi paralele, Artista, dolarii și ardelenii, Semnul șarpelui), Mircea Daneliuc (Vânătoarea de vulpi, Glissando), Nicolae Mărgineanu (Ștefan Luchian), Șerban Marinescu (Moara lui Califar), Alexandru Tatos (Întunecare), Dan Pița (Noiembrie, ultimul bal, Rochia albă de dantelă). După 1990, Călin Ghibu a lucrat cu Dan Pița (Hotel de lux), Șerban Marinescu (Cel mai iubit dintre pământeni), Mircea Daneliuc (Sistemul nervos, Ambasadori, căutăm patrie) - semne ale unei „estetici a urâtului”. Colaborarea cea mai strânsă a avut-o însă cu Lucian Pintilie (O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus  paradis, După-amiaza unui torționar).

7 zile (1973)

Hyperion

Dincolo de pod

Mânia

Între oglinzi paralele

Artista, dolarii și ardelenii

Nenumăratele portrete pe care Călin Ghibu le-a făcut actorilor și actrițelor ar merita să ajungă pe panoul unui liceu din România. Da, numai că asta n-ar avea de a face nimic cu festivismul, cu împăunarea, cu acel „noi suntem români, aici pe veci stăpâni” și alte  asemenea declarații pompieristice. Ar fi însă cel mai firesc gest de patriotism, de expunere a câtorva semne ale memoriei cinemaului din România. Nu de alta, dar suntem la începutul mileniului trei, când elevii (iar elevii din România nu fac excepție) nu prea mai citesc (sau nu citesc deloc), în schimb se uită intens la filme. Iar dacă tot se uită la filme, poate n-ar strica o minimă educație vizuală, un minim interes pentru cultivarea privirii și a înțelegerii limbajului audio-vizual. Filmul, atunci când nu-și propune să „distreze”, ci să cultive, este și el vrednic de pomenire pentru performanțele sale. Poate că abia atunci elevii (sau măcar unii dintre ei) ar fi mai prezenți, mai puțini vulnerabili la manipulare și ar începe să înțeleagă că istoria cinemaului din România nici nu începe, nici nu se termină cu filmele Comisarului ori cu Mărgelatu ori cu Liceenii ori cu Păcală, Garcea sau Vacanța Mare. Și nici cu Moromeții 2.

Vânătoarea de vulpi

Ștefan Luchian

Glissando

Semnul șarpelui

Moara lui Califar

Piciu

Noiembrie, ultimul bal

Rochia albă de dantelă

O vară de neuitat 

Prea târziu

Terminus Paradis

După-amiaza unui torționar

Quo vadis?

Am fost la conferința Sub pecetea crucii organizată în sala barocă a Muzeului de Artă din Timișoara pentru invitatul de onoare - dl Costion Nicolescu. În deschidere a vorbit dl Claudiu Arieșan, pe care l-am avut dascăl de latină la facultate. Iar pe dl Costion l-am descoperit tot la facultate, prin 1991, în suplimentul de cultură al Cotidianului, când publicase un serial despre viața și filmele lui Andrei Tarkovski. Abia peste vreo 20 de ani aveam să ne întâlnim față către față. Am reținut de la dl Costion pledoaria pentru o mărturisire creștină nelipsită de dimensiunea frumuseții, pentru că frumusețea - oricât ar strâmba unii puriști din nas - e dogmatică. A pomenit în câteva rânduri de Tarkovski, de felul în care, peste ani, doar frumusețea liturgică rămâne, iar nu scandalurile mai mici sau mai mari din biserici. I-a citat pe Pr Stăniloaie și pe preotul Ioan din Alba, care organizase proiectul Crucii 2018. Acesta din urmă, spunea dl Costion, a venit la MȚR (se întâmpla asta pe la începutul anilor 90) să-l întrebe pe Horia Bernea cum să construiască o biserică. Asta în condițiile în care nu se înghesuiau defel preoții să cerceteze cum se proiectează / construiește / pictează / slujește etc. Peste 25+ ani, la sfârșitul conferinței, din sala Muzeului de Artă, o doamnă a ținut să participe la sesiunea Q&A. Nu cu o întrebare, ci cu o dublă relatare. Întâi, că preotul de la biserica unde merge ea a spus că omul este o cruce vie (și a însoțit cuvintele cu gestul corespunzător, desfăcându-și brațele), apoi că a văzut de nenumărate ori block-buster-ul Quo Vadis (varianta cu Peter Ustinov), care - de la distanță - i se pare cea mai bună. Cum ar veni: pe de o parte activarea conștiinței ecleziale și a unui firesc străin de orice pompierism religios, pe de alta pioșenia cu care ni se lipește inima de „filme religioase”. Ei, da, așa mai merge, mi-am zis. Era și cazul - după un ceas și jumătate - să mai și coborâm din sferele înalte și din filosofiile „firescului creștin” (dl Arieșan) ori ale „minții ecleziale” din filmografia tarkovskiană (dl Costion) pe tărâmul ferm, sigur, al evlaviei populare. Quo vadis, într-adevăr. ... În sfârșit, una peste alta, m-am bucurat să-i întâlnesc și să-i ascult pe dl Arieșan și pe dl Costion.