Citesc în O. Nimigean: „În ciuda îndoielilor, credincioșii nu pot avea mari nefericiri, asta dacă nu cad în apostazie” (O ureche de om pe o spinare de șoarece). Aglomerarea de termeni mi se pare năucitoare și-mi amintesc, involuntar, de filmul lui Fellini din 1963, 8 1/2. Acolo, Guido (Marcello Mastroiani) joacă rolul unui regizor ce se află într-un impas. Nu doar de creație, ci și de simțire. Vizitează un cardinal căruia nu i se spovedește după rânduială, ci doar îi mărturisește — despărțit doar de paravanul dincolo de care cardinalul se îmbăiază — că nu este fericit. Răspunsul prelatului, ca o dojană: „Cine ți-a spus că omul vine pe lume ca să fie fericit?” Cum ar veni, ceea ce îi lipsea era cu totul altceva decât fericirea.
Îmi amintesc apoi de scena din Nostalghia lui Tarkovski (de peste două decenii). Eugenia (Domiziana Giordano) ajunge într-o biserică unde zărește multă lume, în special femei. Paracliserul, pe un ton blajin, îi răspunde la câteva întrebări. Mai întâi, vrea să știe de ce vin mai ales femeile la biserică. „Poate că vin să se roage pentru copiii lor, pentru familia lor.” — îi spune paracliserul. Și adaugă: „Tot ceea ce trebuie să faci este să îngenunchiezi pentru câteva minute, așa cum fac și celelalte femei.” Eugenia încearcă. Reușește să-și plece un genunchi însă nu-și duce la bun sfârșit gestul care i se va fi părând caraghios. Paracliserul: „Spui că vrei să fii fericită, dar altceva e mai important pentru tine decât fericirea…” Nu altfel reacționează Scriitorul din Stalker atunci când este poftit de Călăuză să intre, cel dintâi, în Camera Dorințelor. El crede la fel: că e înjositor să te rogi, să cerșești iertare, milă. (Călăuza îi răspunde: „Ești trufaș. Lasă, nu-i nimic, nu ești pregătit. O să-ți treacă.”) Și poate că-i stăruie în minte întrebarea pe care o formulează în drumul spre Zonă: „De unde să știu ce anume vreau cu adevărat? Sau că nu cumva vreau, în realitate, ceea ce spun că nu vreau… Toată viața am fost vegetarian, dar mereu, în sinea mea, am tânjit după o friptură.” Călăuza îi spune că trebuie doar să … creadă. Pentru că „totul depinde de om, nu de Zonă”, e de ajuns să-și dorească — fără să se mintă, mai ales — ceva anume și tot ceea ce va cere (nu neapărat prin viu grai), dorința care-l chinuie și nu-l lasă să trăiască (să fie fericit), i se va împlini. Poate că „marea nefericire” a Scriitorului e pricinuită de „apostazia” pe care Tarkovski o exprimă printr-un gest al personajului său (o metonimie, parte pentru întreg): acela în care îl vedem așezându-și pe frunte, semeț și sfidător, o cunună de spini găsită aproape de pragul Camerei din Zonă.
Întors acasă, Călăuza îi povestește femeii sale (care-l așteaptă mereu ca o Penelopă) că „nu doar aceștia doi nu cred” — alături de Scriitor, în Zonă mai venise și un Profesor. „Nimeni nu mai crede” — exclamă el cu durere. Apoi adaugă: „Nimeni nu mai are nevoie de Zonă.” Cel care începuse să urască Zona este — mereu alegoric — poreclit Mistrețul. Mersese cu gând să se roage pentru fratele său aflat în suferință, însă în adâncul inimii își dorise să se îmbogățească. Se întoarce din Zonă cu un sac de bani. „Zona l-a pedepsit!” — le spune Călăuza celor doi bărbați ce seamănă mai mult a turiști decât a pelerini. „Halal pedeapsă!” — glumește Scriitorul. Da, numai că, aveam să aflăm, la întoarcerea din Zonă, Mistrețul și-a pus capăt zilelor. De rușine. O rușine împinsă până la extrem, adică până la remușcare. Un personaj din Solaris (psihologul Kris Kelvin) spune, la un moment dat: „Rușinea salvează omenirea!” (Remușcarea — Iuda stă mărturie — o pierde.) Și în acel pseudo-SF al lui Tarkovski, memoria și dorințele ascunse jucau feste personajelor. (Giulietta care, în filmul lui Fellini, era asaltată de „spirite”, s-a priceput să nu se lase biruită de remușcare. A ajutat-o amintirea din copilărie când, într-o piesă de teatru montată la școală, interpreta o mucenică arsă de flăcări pentru credința sa. După ani și ani încă își mai amintea replicile pe care trebuia să le rostească. Ele aveau să-i aducă nesperatul liman. Ceva din candoarea copilului care era cândva se păstrase și avea să o salveze. Și să-i dea putere să le spună „spiritelor” ce o îmbrobodeau: „Plecați de aici pentru că nu existați!”)
Într-un fel, întreaga înțelepciune s-ar părea că se reduce la stabilirea diferenței dintre rușine (ca început al adevăratei călătorii spre sine prin metanoia) și remușcare, pentru a regăsi prospețimea salvifică a elanurilor prime. Când omul (cum spune Călăuza într-un monolog interior foarte asemenea unei rugăciuni) era fraged și nu se asprise. Pentru că „frăgezimea înseamnă viață, asprimea vestește apropierea morții” și „nimic din ceea ce s-a asprit nu poate să învingă”. Sau, altfel spus, atunci când nimic nu pare să mai aibă vreun sens, e de ajuns să mai poți pronunța „Rosebud!” (ca-n Citizen Kane) sau „Asa nisi masa” (ca-n 8 1/2).
