În ultima vreme am ajuns cu Theodor la doar trei concerte: Prokofiev (Concertul nr.1 pt. vioară şi orchestră – solist: Alexandru Tomescu, Simfonia nr. 5) şi Saint-Saëns (Concertul nr. 3 pt. vioară şi orchestră – solist: Florin Paul). În pauza unuia dintre ele mă văd, între alţii, cu simpaticul Csoby. Îmi spune că l-a întrebat pe Theodor la ce-s buni ochii, iar răspunsul său – în situaţia dată – a fost cum nu se putea mai adevărat: „Ca să facă lacrimi.” Punct.
Ioan a spus azi, pentru prima oară clar, cuvântul ma-ma (l-a mai rostit acum câteva luni, la Lupşa, însă nu atât de convingător). Uneori plânge minute-n şir, supărat de icebergurile premolarilor ce se căznesc să-i străpungă gingia. Abia aşteptăm să mai crească puţin ca să ne însoţească şi el – participativ, conştient – la concerte.
Primesc, pe facebook, o înregistrare video dintr-un concert sympho-pop de anvergură, cu Tudor Gheorghe. Nu-i sunt fan şi nu-l urmăresc, deci n-am ştiut de acest cântec. Însă câteva versuri au reuşit să-mi transmită o stare de fapt pe care, en famille, am început să o trăim şi noi – un fel de neverending story:
Au făcut copiii noştri dinţi
Muşcă din bunici şi din părinţi
Muşcă din văzduh şi din pământ
Muşcă şi din morţii din mormânt…
P.S. Fapt (aproape) divers: O informaţie din ziare anunţă că peste 100.000 de copii (din care precis o parte încă n-au făcut dinţi) au rămas orfani, în Japonia, în urma cutremurului devastator (dublat de tsunami) de săptămâna trecută. Şi, pentru că o lume întreagă este acum Japan sensitive, am fost invitaţi de nişte prieteni să vizionăm un film-surpriză din Ţara lui Soare-Răsare. Ni s-a spus doar că e din 1988 şi că a primit o notă bună pe imdb. Aveam să vizionăm – în regim de blind date – un impresionant desen animat: Mormântul licuricilor. Foarte în ton cu tragedia actuală din Japonia, povestea acestui film surprinde câteva zile dramatice din istoria japonezilor, în timpul bombardamentelor din 1945. Stricto sensu, e vorba despre doi fraţi (un băiat şi o fată) care-şi pierd pe rând părinţii în război şi care vor muri de subnutriţie. Însă punerea în pagină e pe cât de realistă (raiduri aeriene, lupta pentru supravieţuire în versiune homo hominis lupus – toate fără poncife melodramatice, amintind mai degrabă de Dodeskaden sau de Jocuri interzise decât de Lista lui Schindler, cu care a fost comparat), pe atât de poetică (de „fantastică”), demonstrând cu inteligenţă şi sensibilitate că realul este fantastic. Într-adevăr, soarta oamenilor (atunci când sunt „supt vremi”) este asemenea licuricilor ce pier mult prea repede.
Tot azi, jurnalele electronice pe care le accesez vestesc alte raiduri aeriene, următor declanşării războiului în Libia. La vita e bella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu