Post-mortem

Niciodată n-am înţeles ce anume îi face pe unii, ajunşi la răscruce, să se lase „contaminaţi” de nebunia eliberatoare a tâlharului de pe cruce care s-a pocăit (şi chiar în ziua aceea a ajuns în Împărăţie), iar pe alţii să rămână sceptici (ori încrâncenaţi) până-n pânzele albe. Dar vom cunoaşte oare, cu adevărat, ce anume se află în inima omului (a oricărui om) în „clipa cea repede” şi cui se închină el atunci? Ecuaţia ideală în care se regăseşte această…dilemă este (după mine) opusul tarkovskian (prezentat şi pe marile ecrane din România, la începutul anilor 80) tradus în româneşte prin Călăuza (titlul original: Stalker). Ce anume, altfel spus, te face să fii (precum Călăuza) un spirit angajat, dispus să te jertfeşti pentru binele celorlalţi, incapabil de a săvârşi răul ori de reacţii cinice sau (precum Scriitorul şi Profesorul) să rămâi  încremenit în scepticism şi indiferenţă faţă de „cele nevăzute”, faţă de „Frumuseţea restauratoare” mai ales, faţă de suferinţă, faţă de propria demnitate chiar?

Să fie omul supus predestinării? Să fie el „condamnat” la autodistrugere, la singurătate (cum se lamenta – printre alţii – Emil Cioran? Să fie singurătatea, părăsirea de toţi şi de toate singura (şi ultima) cale, să fie viaţa omului un dead end, un cul-de-sac iar viaţa sa un „cobai al sorţii”? Indiferent de traseul său existenţial, dispariţia unui om este (s-ar cuveni să fie) – pentru „cei rămaşi” – un bun prilej de reflecţie. Chiar şi atunci când lasă în urmă, o inscripţie (pe twitter!) de felul acesteia, pe care presa tabloidizată şi tabloidizantă nu a întârziat s-o transforme într-un testament pe măsura filosofiei de viaţă a celui ce acum e doar un pumn de cenuşă: „Atunci când îţi faci planuri este ca şi cum ţi-ai plasa viaţa în mâinile sorţii iar soarta râde de tine chiar în acel moment. Viaţa e cobaiul sorţii.” Sigur, o astfel de despărţire de viaţă (ce trădează amărăciune şi-mi aminteşte de apăsatul fatalism al personajelor din producţia HBO Angels in America) poate da naştere la nesfârşite dispute în rândul moraliştilor zgomotoşi de care un  agnostic (aşa cum va fi fost persoana cu pricina) căuta să se ferească. Sau poate da în continuare apă la moară cohortelor de fani care de care mai sceptici, mai sensibili la tot ce ţine de „farmecul discret” al postmodernismului („larg-cultural”, nu „cultural”) atoate demolator. Noi însă, dacă ne-am folosi urechile şi ochii lăsaţi anume ca să pricepem, ar trebui să tragem alte învăţăminte. De pildă, să învăţăm a ne descotorosi – cât nu e prea târziu – de orice prejudecată în raport cu soarta aceea care, chipurile, n-are altceva de făcut decât să se hârjonească (aşa cum ar face-o cu un cobai) cu viaţa noastră.

***

Primesc, sâmbătă, un sms de la un amic bucureştean: „A murit als. Nu ştiu încă de ce.” Eram pe stradă când l-am citit. Ajuns acasă, presa electronică, avea să-mi confirme vestea încetării din viaţă (în urma suferinţei pricinuite de o boală al cărei nume se evită a fi pomenit) a regelui neîncoronat al criticii române de film din perioada ultimilor, aproximativ, 15 ani. Cum eu fix de pe-atunci am ieşit din joc (vizionând filme contemporane doar sporadic, atunci când – aşa cum s-a întâmplat cu Requiem for a Dream, Dancer in the Dark sau Life is a Miracle, de exemplu – ştiam că „merg la sigur” şi având deja format gustul şi preferinţele în materie de film/muzică/literatură etc.), nu mă pot pronunţa (nici apăsat laudativ, nici altcum) asupra personajului, recent plecat spre „Câmpiile Elizee”, pe care – mărturisesc – nu l-am frecventat şi nici zeificat. Îmi amintesc, totuşi, de schimbul de impresii pe care, în două rânduri, l-am avut – virtual – cu Alex Leo Şerban (căci despre el este vorba) pe un forum de discuţii. O dată, pe marginea filmelor lui Tarkovski, când ALŞ a găsit de cuviinţă să facă această observaţie: „consider k a pedala pe ideea 'tarkovski - artistul crestin-ortodox' (cum a facut-o elena dulgheru in foarte discutabila ei monografie) reprezinta o saracire, o imputinare a artistului tarkovski. dimensiunea lui, k artist, transcende paradigma crestin-ortodoxa. ps substratul crestin-ortodox exista, fireste (asa cum exista acela (anti)protestant la bergman), dar tarkovski este mare tocmai pt k nu poate fi redus la asta...” Sigur – i-am răspuns – contează cât de cuprinzătoare e, pentru fiecare, „paradigma creştin-ortodoxă” şi aşezarea sa în Biserică. Pentru unii ea „limitează, sărăceşte dimensiunea artistului”, pentru alţii nu (au contraire!). O nouă replică de la ALS (o citez aproape în întregime) îi explicitează şi întăreşte oarecum afirmaţiile anterioare: „intrebarea pe care mi-o pun - in leg cu prezenta unei imagistici fatzis crestine (ortodoxe) in unele filme ale sale (de la 'rubliov' la 'calauza'), intrucit ult 2, facute in 'regim de libertate', sint in mod semnificativ mai 'discrete' din acest pdv... - este daca nu era, pe undeva, si o forma fatzis-subversiva la adresa puterii sovietice (ceea ce nu exclude, desigur, faptul k a.t. kiar credea!). tin minte cit de 'complice' ne dadeam coate, vazind 'stalker' la preoteasa si-n alte locuri mai mult sau mai putin publice, in fata imagisticii 'ihtice'... ni se parea k marele artist tarkovski ne punea ditamai sopirlele pe marele ecran & ne intrebam cit de idioti erau cenzorii sovietici sa lase 'asa ceva' or, mie mi se pare k aceste 'sopirle' mai mult limiteaza poeticitatea filmelor, le reduce la un sens - care devine atit de dominant /orbitor incit eclipseaza celelalte, posibile, sensuri... si asta, din pacate, mi se pare k a facut elena dulgheru - exemplul cel mai concludent fiind un citat din antoine de baeque (criticul francez, ex-'cahiers du cinema') care observa, f pertinent, k imaginea unui inger are ceva 'inspaimintator' (cred k a. de b. se referea la rindul lui la un vers din rilke: 'ein jeder engel ist schreklich'); poate k de baeque nu cunoaste simbolistica ortodoxa - si f probabil k dulgheru sa fie 'savanta' in ac kestiune -, dar paradoxul face k, atunci cind o imagine nu te duce imediat, automat & mura-n gura, la una dogmatica, frumusetea (poeticitatea) acelei imagini creste pe cale de consecinta pt k, semiotic/poetic vbind, isi sporeste sensul /sensurile.
ps de altfel (repet), ar fi interesant dc, odata plecat (definitiv) din urss, tarkovski renunta - intucitva - la imageria ortodoxa... nu cumva pt k, odata iesit din spatiul ortodox propriu-zis (unde mesajele sale puteau fi decriptate in cheie subversiva), considera ac lucru 'inutil'? ac detaliu ar fi in sprijinul ipotezei mele - potrivit careia a.t. folosea 'interfata' ortodoxa din ratiuni subversive -, dar nu e mai putin adevarat k schimbarea de imagine (in sensul cel mai literal posibil!) din ult 2 filme este frapanta: 'nostalghia' (cel mai disperat film al sau - & cel mai 'explicit', totodata) este incarcat de o imagerie manifest renascentista, in timp ce 'offret' (filmat de sven nykvist) este - spuneati - 'bergmanian' (dreyerian, precizam eu...), o impresie semnificativa (desi superficiala). ce vreau sa spun (cumva pe ocolite) este k semnele cinematografului lui a.t. sint 'adaptabile' contextului (in cadrul unei viziuni generale extrem de personale, fireste...) & k nu mi se pare o 'imbogatire' sa fie evacuate celelalte referinte (unele culturale, altele - pur cinematografice) in discutarea filmelor sale - cum ar fi, in cazul mult-comentatului 'stalker', trimiterea (evidenta, pt mine) la 'orfeu' al lui cocteau: atunci cind cegeste il calauzeste pe orfeu in imparatia umbrelor, aceasta arata fix k in 'stalker' - cam 30 de ani mai tirziu -, iar la intrebarea lui orfeu: 'cum se cheama locul asta?', cegeste ii raspunde (emfatic). 'este zona'! pe scurt: in locul unei hermeneutici 'cultuale', consider k e preferabila o hermeneutica larg-culturala”. Eram, atunci, încântat de seriozitatea cu care mi-a răspuns nu un critic de film oarecare, ci acela care – înaintea Irinei Margareta (era să scriu: Margarina) Nistor – a fost votat de site-ul Cinemagia, în chiar anul purtării acestor discuţii, drept criticul de film favorit al românilor.

Într-un schimb de replici anterior, el avea să scrie că „TOATE muzik romaneask d film e groaznik: loud, bombastik, invaziva... d multe ori omoara filmu - sau ce-a mai ramas din el” Mi s-a părut o generalizare lipsită de temei (ca orice generalizare), mai ales că ştiu prea bine că au existat destule muzici, scrise pentru filme româneşti, demne de tot respectul. Să afirmi că toată muzica românească de film e groaznică mi se părea o elucubraţie vrednică – aşa credeam atunci – de un Bubico (extrem de zgomotos şi la fel de răsfăţat) al criticii de film din România. Următorul răspuns nu aducea în plus nicio nuanţare în privinţa muzicilor româneşti de film, însă limpezea oarecum lucrurile în privinţa opţiunilor muzicale (şi nu numai) ale personajului nevăzut cu care opinam: „DA asha e MIE 'toata muzik ro d film' mi s pare asha cum am scris mai sus... dar poate k n-am eu ureke muzicala, mai stii? (sau k prefer filmele fara niciun fel d muzik) k gust (bun) stiu sigur k am...oricum, nu ma omor dupa muzik in general: as putea trai f bine si fara ea. case closed.” Ei, mi-am zis atunci: iată că ieşim din ceaţă: omul se îndoieşte de urechea sa muzicală (dar atunci de ce dă note la muzică?), preferă filmele fără nicio muzică, ştie sigur că are gust bun (şi-mi scoate limba, amical), recunoaşte că nu se omoară după muzică în general şi că poate trăi foarte bine şi fără ea, iar la urmă – cu o nemăsurată siguranţă de sine – pune punct discuţiei. Dintr-odată am înţeles preferinţa – nu doar a lui ALS, ci a miilor de apostoli pe care i-a format – pentru filmele româneşti „minimaliste” sau „protominimaliste” (Reconstituirea, Secvenţe, Proba de microfon, Croaziera, La capătul liniei, O lacrimă de fată, 432, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost?), în care nu se foloseşte muzică decât şi numai ca ilustrare muzicală…

Aşa se face că – în lipsa altor aduceri aminte – am rămas, de la ALŞ, cu amintirea celor două schimburi de replici: despre muzica filmelor româneşti şi despre Tarkovski. Ah, mai e ceva: recenzia făcută în răspăr la cartea Elenei Dulgheru (Andrei Tarkovski. Filmul ca rugăciune) care – comentează autoarea cărţii – „are meritul că evidenţiază locurile sensibile ale gândirii oricărui intelectual areligios”.

P.S. Printr-o serie de cuvinte de adio care de care mai banale, mai patetice, găsesc şi acest comentariu (de pe www.realitatea.net) la care subscriu: „Nu mi-a fost f. simpatic alş, am polemizat chiar cu el, modul lui de a se opune marii culturi, în numele unei culturi nesemnificative, m-a făcut să nu-l consider prea profund niciodată. Cu toate acestea, eu zic să păstrăm o anumită cuviinţă, un anumit bun simţ, în aceste zile în care a trecut cele veşnice. Cel puţin pt. faptul că el trăieşte acum o experienţă, a celeilalte lumi, care nouă ne va rămâne inaccesibilă toata viaţa. Să îl odihnească Dumnezeu şi sa îi ierte toate.” Semnat: Cristian.