Amarcord

Secvenţă de neuitat din Căinţa (Abuladze): Nino Baratello este arestată de KGB şi luată într-o noapte de o dubă care se pierde într-un tunel întunecat. Micuţa Ketty (are vreo şapte ani doar) îşi ia astfel rămas bun pentru totdeauna de la mama ei: o priveşte cum stă printre gratii în remorca acelei dube, cum dispare în noapte…Dumnezeu ne ia la El, spunea Pr. Robert, atunci când nu mai putem face nici un pas înainte, ca să nu apucăm să facem nici un pas înapoi. Altfel spus, „la fix”, la „momentul oportun”. Desigur, după logica de nepătruns a „celor de sus”, pe care acum – înainte de „marea trecere” – le înţelegem doar „în ghicitură”.

***

Potrivit acestei logici, şi mama a trecut prin vămile halucinaţiilor post-operatorii (acum aproape patru săptămâni, la intenzivszoba, până când – următor unei embolii pulmonare – inima i-a cedat) după un plan scris pe fruntea ei cu cerneală simpatică, de „Marele Anonim”. Şi poate că parte din această „regie” era şi ceasul de taină sub semnul „amarcordului” (literal: „îmi amintesc”), când încerca să mă facă să-i vorbesc despre amintirile mele din copilărie şi să-i spun o poveste. Când, pentru prima oară în viaţă, mi-a mărturisit că ar fi fost bine să nu fi luat viaţa în piept de una singură, atunci când credea că sparge munţii, că tinereţea (fizică) e fără bătrâneţe. Eu doar am ascultat-o, atâta cât a mai apucat să vorbească în betegszoba când am stat alături de ea, în acele clipe care au trecut mult prea repede. Şi am rămas acum cu starea de Agenbite of Inwit (sau, în traducerea lui Mircea Ivănescu la Ulysses, „remuşcătura duhului lăuntric”) pentru tăcerea mea de atunci.

***

Evtuşenko:

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.