Miere târzie

Starea sănătăţii mamei a început să se agraveze vineri p.m. Reîntoarsă în salon a rămas în comă (acesta, e de fapt, cuvântul). O singură dată mi-a dat mâna dreaptă să i-o ţin în palme...După-amiază am ieşit din betegszoba ca să stau de vorbă cu doctorul. Am convenit să dau o fugă pe acasă, vreo trei zile. Când ajung înapoi în salon, mama se sufoca şi avea spume la gură. Am chemat asistenta, au venit doctorii. Au transferat-o înapoi la reanimare – făcuse apă la plămâni şi, au spus ei, inima îi era tot mai slăbită. Respira foarte greu şi avea tensiunea mică. 

Sâmbătă lucrurile s-au înrăutăţit iar. Seara m-au vizitat Claudiu şi socrul meu. Am stat de vorbă până târziu în noapte. Vecinii de betegszoba (soţii Dreucean) mi-au fost şi ei de mare sprijin, la fel ca şi ceilalţi români de aici. Şi, desigur, familia de acasă, rudele, prietenii. 

Duminică dimineaţa am amânat clipa vizitei la intenzivszoba. Pe la opt şi jumătate au venit după mine de la reanimare: „Yes, Emilia has died.” Un déjà vu pe care-l aştept (şi de care mă tem) de zeci de ani. Tarkovski, la moartea mamei sale, care se afla în Rusia pe când el era în Italia: „Măicuţa mea dragă, ştiu că ne vom reîntâlni într-o zi!...” Am stat de vorbă cu unul din ei despre formalităţile care urmează să fie rezolvate. Am aprins apoi o lumânare şi am spus Tatăl nostru. Puţin mai târziu m-am întâlnit cu profesorul care a operat-o. M-a îmbrăţişat. A fost o scenă desprinsă parcă din Rochia albă de dantelă, în care neurochirurgul „Figaro” jucat de Bleonţ îşi recunoaşte neputinţa de a o fi salvat pe Doina (Diana Gheorghian) de la o intervenţie pe creier. În cazul mamei, doctorul a făcut tot ce a putut. Vasele sangvine care irigau creierul mamei erau însă obosite (riscul asumat), la fel ca inima ei care nu a putut să mai bată. Restul e durere.

„Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc” spunea irlandezul James Joyce în al său Ulysses. Dacă el a rămas (după moartea mamei sale evlavioase, care a născut mulţi prunci) cu „remuşcătura duhului lăuntric” pentru că refuzase să mai primească, sacramental, pe Hristul bisericii papiste, eu am rămas cu regretul lui Evtuşenko (din poemul Miere târzie). Acela de a nu fi vorbit îndeajuns cu ea, de a nu-i fi arătat îndeajuns cât ţin la ea. De a fi fost prea rezervat. Ce bine le zice Evgheni:

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

„Trăieşte tu ce a fost mai bun în ea!” mi-a spus, încurajator, Monahul. A mai adăugat că azi, 1 mai, Biserica pomeneşte în Sinaxar (iar el, Monahul, tocmai a publicat volumul al doilea din Sinaxarul Sfinţilor ortodocşi de pretutindeni) pe o serie de sfinţi ortodocşi apuseni. Ca un semn ceresc faţă de iubirea mea, zice el, pentru Apus, pentru Ortodoxia propovăduită în Apus, aşa cum o voi fi descoperit eu în periplul meu irlandez de acum zece ani. Aşa o fi. Pe de altă parte, mama s-a stins într-o zi de duminică, puţin înainte ca bisericile din ţară să înceapă rânduiala utreniei.

Restul, mă corectează aievea glasul Monahului, nu e durere. Restul e bucurie. Bucurie, spune el, căci e încredinţat că mama a aflat „loc cu odihnă, loc cu verdeaţă” (ca-n Blow Up) şi perspectiva inversă (adică reală, ca-n icoanele bizantine) asupra vieţii, aşa cum mama va fi început s-o deprindă – îmbisericindu-şi mintea – încă de pe acest pământ. Una din ultimele imagini cu mama (încă nechinuită de convulsii) este semnul îndoit al crucii pe care, pe patul de spital, şi l-a făcut pe piept.

Urmează acum, după rezolvarea formalităţilor, drumul ei spre acasă. Spre patria pământească, dar mai ales spre patria cerească. Mamă dragă, odihneşte-te în pace!...