joi, 26 mai 2011

Quo vadis


O nouă generaţie termină, sub ochii mei, liceul. Debusolarea e la fel de mare, ca-n fiecare an. Îmi amintesc de mine, cel de la sfârşitul clasei a XII-a, îngrozit de ce-o să urmeze (armata, facultatea, alegerea unei meserii etc.) şi uluit de febrilitatea cu care trăia sintagma joyceană (din Ulysses – romanul romanelor, atunci şi acum, pentru mine): „Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc”…De aceea le înţeleg deruta puştilor – altminteri inteligenţi, predispuşi să se bucure de bine şi frumos – ce, fără să ştie, se află în plină zodie quo vadis.
Zilele trecute, un elev de clasa a XI-a îmi atrage atenţia asupra muzicii house pe care o asculta prin urechelniţa lui (headphones). „Asta muzică, nu ce ne puneţi dvs. oră de oră să ascultăm!...” Se referea la muzicile clasice pe care, e adevărat, le-am lăsat să răsune din boxele CD player-ului meu la oră. Doar-doar s-or mai domestici. De fapt, ca elevul meu de 17 ani gândeşte, poate, 90 la sută din planetă. Sau chiar mai mult. Pentru că muzica simfonică presupune activarea dimensiunii apolinice, ori ei, în beţia lor neîntreruptă, sunt sub semnul dimensiunii dionisiace…
***
Ieri şi azi, două evenimente la Filarmonică, două concerte simfonice extraordinare cu Orchestra Simfonică Naţională Rusă din Moscova (dirijori: Yuri Botnari şi, respectiv, Yuri Simonov). În program: Dansuri simfonice (Rahmaninov), Uvertura la Romeo & Julieta (Ceaikovski), Suita Lacul lebedelor (Ceaikovski), Simfonia „Din Lumea Nouă” (Dvorak), Uvertura şi „Moartea Isoldei” din Tristan & Isolda (Wagner), Suita Pasărea de foc (Stravinski). Interpretarea acestor capodopere muzicale avea, în această formulă, o energie şi-o fluiditate de zile mari.
***
Revăd La „Moara cu noroc” (primul film „pur sânge” al cinematografiei româneşti ever) alături de câţiva prieteni şi, cu I.M., revăd aievea over the phone atât Iluminare (Zanussi), cât şi Patimile Ioanei d’Arc. F.D. îmi aminteşte de Jurnalul unui preot de ţară (Bresson), cu acea secvenţă-cheie: convertirea contesei, cu o zi înainte de a muri. Şi în cazul ei, poate, se verifică spusele Pr. R.N.: „Dumnezeu a luat-o pentru că nu mai putea înainta spre El, ca să nu cumva să mai apuce să dea înapoi…”  
***
Am cumpărat (ţeapă!) volumul de memorii scris de actorul (pensionar) Valentin Uritescu: Aşa sunt eu, prost (Humanitas, 2011). După descrierea câtorva turnee prin străinătate (în est şi în vest) cu diverse filme ori piese de teatru, după prezentarea fiului său pricopsit (actor şi el, specializat pe filme de acţiune, cu arte marţiale), dau – pe ultima pagină – de această coda confesională: „Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni. El nu se-arată. O energie ubicuă, atotcuprinzătoare şi atât de profundă nu are chip. Dar sunt sigur că Dumnezeu se poate simţi. Îi poţi simţi prezenţa…Nu am stofă nici de sfânt, nici de martir şi nici de slujitor al Bisericii. Nu sunt decât un bob de nisip preocupat mereu de dorinţa de a-şi afla propriile limite…” Ei da, asta da teologie, escatologie, duhovnicie!...Ce atâta viziune (gândire, trăire) liturgică, ce atâtea catapetesme, ce atâtea icoane…Toată frica şi cutremurul trăite întru aflarea pocăinţei (înnoirea omului duhovnicesc) să rămână în întunecatul veac XX. Omul veacului XXI ştie acum că Dumnezeu e o „energie ubicuă, atotcuprinzătoare”…Parc-ar fi cujetat însuşi Vasile al său din Concurs sau căpitanul din Faleze de nisip, figurantul ce aştepta la rând să „tragă” o secvenţă deocheată într-un film porno în Patul conjugal ori poate Vache din Rămânerea sau popularul sergent Şaptefraţi din Lumini şi umbre şi Noi, cei din linia întâi. Ce mai, toate personajele cărora le-a dat viaţă acest actor de planul doi (sau trei), asiduu folosit în teatru şi cinematografie mai ales după 1980.
***
A murit scriitorul Fănuş Neagu, care, pentru mine, era „omul cu povestea” în câteva filme româneşti, printre care Dincolo de nisipuri şi Casa din vis. Odihnească-se în pace.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu