Amintiri uitate

Încă o despărţire, încă un bacalaureat. O nouă generaţie de elevi (trei clase unde am predat) pleacă, aşa cum se spune, în lume. Încă îmi sunt parte din „amintirile vii”, după care – ştiu bine – se vor muta, treptat, într-un colţ de memorie. Încă simt, faţă de ei (aşa cum simt de  fiecare dată când mă despart de câte o clasă terminală de liceu), un puternic ataşament şi-mi pare că, o dată cu risipirea (decolarea – taking off) lor, se frânge şi ceva în mine. Cred că nu poţi să fii un dascăl viu fără să ai această sensibilitate. Aşa cum un regizor o va fi având faţă de un spectacol pe care l-a regizat şi nu se mai joacă. Şi pe care nu-l va mai putea „învia” niciodată, decât în amintire. Este un fel de adio (à Dieu) pe care, mai mult sau mai puţin conştient, ni-l rostim unii altora…

Printre subiectele de la examinarea orală (la limba engleză) au fost câteva în care li se cerea să spună ce-ar face dacă ar întâlni un extraterestru (an alien) sau cum ar reacţiona dacă li s-ar propune o călătorie în spaţiu (ori în timp)...Cu antenele de acum, infinit mai „palpabili” mi se par „marţienii” – nu foarte numeroşi, e drept – care pur şi simplu refuză să respire „duhul acestui veac”: dependenţa de imaginile înnebunitoare (câţi au tăria să se ţină, vorba lui Thomas Hardy, „departe de mulţimea înnebunitoare”?), oferite de-a valma, de televiziune şi internet; ignorarea totală a ceea ce, pentru cronicarul Miron Costin, era „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă – cetitul cărţilor”; eşuarea într-un soi de mediocritate prematură (explicabilă atunci când nu ţi-a sădit nimeni în suflet nici un ideal, iar dacă ţi-a sădit, nu s-a  „prins”) – într-un cuvânt, blazarea. Care blazare de azi n-a apărut din senin, ci a fost pregătită îndelung înainte de 1989. La fel cum apetitul exacerbat de acum pentru ceea ce înainte se numea „folclor poluat” a fost stimulat (cu asupra de măsură) de dulcegăriile muzicale din filmele indiene. Nimic nu se naşte din nimic.

Oare câţi dintre absolvenţii de azi îşi vor păstra neîntinate idealurile (chiar dacă acum sunt acoperite de perdeaua atâtor închipuiri), câţi vor şti să rămână credincioşi adolescentului din ei (care nu se poate să nu fi întrezărit – în taină, măcar – icoana frumuseţii veşnice)? Este, de fapt, o chestiune de teologie, căci e vorba de restaurarea omului aici. De îndelunga sa răbdare şi rezistenţă (de păstrare) până la capăt. Valabil pour toute le monde. Ştefan Foarţă surprinde foarte exact această stare de nostalgie (dureroasă şi limpezitoare întoarcere „la origini, la izvor”) şi de triumf, în versurile scrise pentru una din piesele albumului Stepan Project („Balcanian Road, My Love”):

Să te-ntorci golan

De pe unde ai fost

Fluierând a pustiu

Nemaidându-i ursitei de rost

Să te-ntorci din pustiu - ce triumf!

Să te-ntorci hai-hui

Tras de gloabe prin praf

Făr’ de-o coajă la prânz

Hăituit de spahiu şi zaraf

Ce triumf!