New Age

Insinuarea noului limbaj de lemn: tot ceea ce e modern (şi aparţine epocii numite „new age”) e cool, iar ceea ce nu e suficient de modern e considerat desuet, obscur, musai de blamat, de ocolit, de respins. Şi poate că în antinomie cu „viziunea modernă” („luminoasă”, „progresistă”) se află chiar concepţia „medievală” („întunecată”, „înapoiată”) despre lume şi viaţă. Ca şi cum gândirea Evului Mediu („the old ages”) nu s-ar fi preocupat de om. S-a ocupat, însă altfel decât se întâmplă de la Renaştere încoace, când „codul” lui Da Vinci & co. l-a proclamat pe om buric al universului. „Omul îndumnezeit” (prin participarea la Tainele Bisericii, prin „îmbisericirea minţii”) a făcut loc omului „de capul său”.

Citeam recent, într-un număr din Secolul XX dedicat filmului, opinia unui critic de film român (un „guru” pentru mulţi cinefili din România despre care acum putem spune doar atât: Dumnezeu să-l ierte, dar să nu îngăduie înflorirea şi proliferarea direcţiilor insane pe care le-a deschis şi promovat, iar pe sărmanii snobi din breasla cineaştilor şi din vecinătăţile ei să-i ferească de astfel de mitizări) vizavi de Nostalgia lui Tarkovski. Ei bine, singurul lucru pe care acel critic (după propria-i mărturisire) l-a reţinut „cu precădere” din opusul tarkovskian atât de bogat în semne, în atmosferă, în conotaţii este „traversarea unui bazin secat, undeva lângă o mănăstire”. Imagine tipică – ni se dă de înţeles – pentru „suprapunerea spaţiului cu durata”, o scenă gândită „cu un minimalism absout”, „cu voluptate pentru acel spaţiu”. Lucian Pintilie, unul din participanţii la acea masă rotundă (în anul 2001) pe tema „Spaţiul în film”, i-a atras atenţia celui care a emis opinia de mai sus că Tarkovski (spre deosebire de Sokurov) nu era voluptuos. Apoi criticul de film fascinat de „minimalismul” lui Tarkovski dă cuvântul altui cineast „nu să vorbească despre Tarkovski, dar să vorbească despre (…) interioritatea scriitorului”. Astfel a încetat orice referinţă la filmele cineastului rus în sus-pomenitul colocviu. Foarte semnificativă mutare de accente (pentru timpul pe care îl trăim), căci nu despre Tarkovski e vorba în propoziţie, ci despre … „minimalism”. E, oarecum, explicabil. Pentru „omul indicator” al veacului nostru (acela care, ca-n The Point aka Oblio, indica spre toate direcţiile, demonstrând că „a point in every direction is the same as no point at all”) semnele operei tarkovskiene (motivul hristic, timpul havuz şi cascadă, spaţiul taboric, metaforele revelatorii etc.) sunt chiar aşa: „întunecate”, „barbare”, „înapoiate” şi „dogmatice”.

Asemenea icoanelor bizantine, filmele lui Tarkovski (sau Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Bresson ş.a.) ne dau sentimentul că suntem văzuţi. Imaginea lor însă „nu mai ecranează (sau, ca pentru idol, oglindeşte)”, pentru că „prin ea mă priveşte o altă privire, invizibilă ca toate privirile” (Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică). La urma urmei, atâta modernitate se află în noi câtă aversiune avem împotriva icoanei şi a „casei ei” (Biserica).