Parentalia

Au trecut şi „moşii de vară” (un fel de parentalia redux în paradigma Bisericii) de anul acesta. Din atâţia şi-atâţia moşi câţi vor fi fost până la cel ce îs, mă gândesc mai ales la cea nu demult plecată spre cele veşnice. Mă gândesc la mama, de fiecare dată, cu un incert sentiment dulce-amar. Mă întorc la ea precum Kris la tatăl său, în ultima secvenţă din Solaris. Printre ultimele lucruri despre care mama m-a întrebat – în betegszoba, unde aştepta să intre la operaţie – a fost şi acesta: „Ai vreun coleg de liceu care a ajuns chirurg?” Şi-mi amintesc, involuntar, versurile din „Repetabila povară”:

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Despre „eliberarea” următoare plecării părinţilor („moşilor”) în „vacanţa cea mare” a scris, în versuri, acelaşi bard controversat şi extrem de popular la vremea lui, tot în „Repetabila povară”:

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Mama s-a dus la „moşii” ei şi, dacă ei nu sunt singuri, nici ea nu este. Uneori o aud aievea spunând ceva asemănător cu vorbele rostite „suprarealist” de soţia olarului Genjuro din finalul Povestirilor lunii palide după ploaie. Aceasta, rostea ca din cer (unde se şi afla, cu sufletul): „Nu ţi-ai văzut rătăcirea până când ai dat de greu. Fie ca jertfa mea să aducă roade. Îndrăzneşte! Eu n-am murit, ci sunt aproape de tine. Tu vino-ţi în fire şi desăvârşeşte-ţi lucrarea. Să te veghez de aici e bucuria mea cea mai mare.”