Gaudeamus

Cu peste douăzeci de ani în urmă, profesorul de fizică ne povestea cum elevii din alte timpuri se simţeau onoraţi atunci când – pentru a-i nota – profesorii le cereau să spună ce ştiau ei mai bine. Asta nu însemna defel că se fofilau, învăţând o singură lecţie. Se străduiau să înveţe tot, însă dacă nu li se impunea un subiect anume, ci li se dădea libertatea de a-şi alege subiectul, erau fericiţi că puteau vorbi despre ceea ce le plăcea mai mult. „Pentru voi e o insultă să vă spună dascălul să vorbiţi despre ce vă place.” Avea dreptate, până în 1989 entuziasmul scăzuse simţitor de o parte şi de cealaltă a catedrei. Iar după 1989 situaţia din învăţământ s-a deteriorat cu fiecare an. Şcoala în sine a devenit o corvoadă, mai ales după generalizarea învăţământului de zece clase şi după supraîncărcarea programei şcolare cu teorii matematice specializate, cu formule de fizică şi chimie pe care (deşi nu le mai foloseai niciodată în viaţă) trebuia nu doar să le cunoşti, ci şi să le aplici adecvat. Deja se făceau presiuni asupra profesorilor să nu mai lase corigenţi, astfel că şcoala începea treptat-treptat să fie condusă de … elevi. Dacă înainte părinţii îşi muştruluiau odraslele pentru notele mici obţinute, iată că acum părinţii îi muştruluiesc pe dascăli în faţa copiilor pentru notele mici cu care au îndrăznit să le streseze, vezi Doamne, odraslele. Această realitate de „lume nouă”, în care „nulităţile cresc”, este zugrăvită şi de Marin Preda în romanul său, Intrusul (din care s-a inspirat filmul Imposibila iubire). Faţă de ceea ce trăim azi, timpurile acelea (nu ocolite de teroare, când delaţiunea era la ordinea zilei) par o „epocă de aur”. Era prin anii 50-60, imediat după război (şi în plin „război rece”), când universităţile se mutaseră underground, în temniţe (ca-n Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica sau Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt), iar „în libertate” hărnicia şi competenţa (condiţii sine qua non ale prosperităţii într-o lume normală, democratică) fuseseră înlocuite cu aparenţele devotamentului, diploma cu carnetul e partid, relaţiile umane normale cu o putregăită floare a clevetirii.

De ani de zile bacalaureatul se ia prin fraudă în România, iar elevii ştiu asta mai bine ca oricine. Anul acesta, când au fost avertizaţi de ministrul Funeriu că nu vor mai fi lăsaţi să copieze, mulţi au prevăzut ce se va întâmpla. Bacalaureatul 2011 (sesiunea din vară) a trecut, au promovat – la nivel de ţară – sub 45% la sută (nota bene: în condiţiile în care nu la toate şcolile au fost instalate camere video de supraveghere şi acolo unde ele lipseau procentul de promovabilitate era aproape dublu), iar acum elevilor li se propune, de către unele şcoli (unde nu a promovat nici măcar un singur elev), să vină peste vară la meditaţii. Ca să recupereze, chipurile, într-o săptămână, ceea ce nu au învăţat în patru ani de liceu şi în alţi patru de gimnaziu (pentru a nu mai pune la socoteală ciclul primar): algebră, geometrie şi analiză matematică, fizică şi chimie, biologie etc. De fapt, se face mult zgomot pentru nimic. Mare minune să rămână în toamnă (la sesiunea a doua de bacalaureat) aceleaşi norme stricte de control. Iar dacă exigenţele scad (cum e foarte probabil să se întâmple, în ciuda declaraţiilor de la minister), nimic nu-i mai împiedică pe elevi să fraudeze – împreună cu profesorii supraveghetori etc. – şi acest bacalaureat. Şi uite-aşa, din nou se vor raporta procente de promovare mult de peste 80%. Astfel, va fi bine pentru toată lumea: absolvenţii din acest an au fentat, încă o dată, sistemul, iar cei care nu mai sunt elevi de mult, au toate motivele să creadă că – în comparaţie cu anul, să zicem, 2041 – anul 2011 aparţine unei alte „epoci de aur”. Gaudeamus!