In the mood for love

Îmi amintesc de anii de liceu mai ales datorită profesorului meu de fizică (între timp am aflat că a murit). Printre formule sofisticate de mecanică, electricitate, optică ori fizică nucleară ne strecura câte o vorbire în doi peri ce probabil pe mulţi îi plictisea, dar pentru mine (interesat mai mult de metafizică decât de fizică) era punctul de atracţie al orei. Aşa, de exemplu, ne-a desenat o dată pe tablă axa timpului şi a marcat „epoca de aur” a Greciei antice, perioada înfloritoare a Imperiului Roman şi, lăsând un spaţiu liber, a făcut un semn în dreptul căruia a scris: Renaşterea. Şi între ele? Ne-a răspuns tot el, ironic: Neantul, mulţimea vidă. Se referea la perioada Evului Mediu. Atunci, ne atrăgea el atenţia, s-au scris operele cele mai importante pentru omenire. Afirmaţia stârnea cel puţin nedumerire, la cei 17 ani ai mei, când ştiam şi eu că între Antichitate şi Renaştere fusese „evul întunecat”. El însă ne recomanda spre lectură diverse cărţi. Una dintre ele se chema chiar aşa: Între Antichitate şi Renaştere. Gândirea Evului mediu (fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii), fiind apărută în acei ani, în două volume, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Tot el ne-a povestit despre un elev ce avusese îndrăzneala să scrie pe tablă (cu un gest protestatar faţă de politica militant atee a Partidului Comunist): „Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Profesorul nostru însă şi-a dat seama că sintagma cu pricina fusese auzită de anonimul rebel într-un mod clandestin, la Radio Europa Liberă. Unul din clasă l-a întrebat de ce e aşa important să fii religios, ce nu poţi fi om şi fără dimensiunea religioasă? Răspunsul dascălului: „Poţi fi, însă nu unul deplin, desăvârşit.” Fără Dumnezeu eşti, cum ar fi spus Petre Ţuţea, un pigmeu.

***

Week-end-ul trecut am fost la mănăstirea de pe lângă Roşia Montană, pe care mie îmi place s-o numesc „sânul lui Avraam”. Situată între dealuri, la poalele munţilor, este un spaţiu aparte, ce poartă mai ales semne ale Ortodoxiei apusene (pedante, atente la forme, la detalii) decât ale locaşurilor pravoslavnice de la porţile Levantului. Alese „pe sprânceană”, reprezentările iconografice „ascuţite şi osoase” ale chipurilor ruseşti nu lasă să se întrevadă nicidecum „formele rotunde şi dulci ale artei profane” (cum ar spune Calistrat Hogaş, cel care în Pe drumuri de munte făcea apologia „regimului blând al artei moderne”, cu aplicare la pictura religioasă a lui Nicolae Grigorescu, în detrimentul „austerelor oseminte ale ortodoxiei”). Aproape că-ţi vine să spui că nu te afli printre români. Asta pentru că ai întâlnit, acolo, o rânduială ortodoxă „pur sânge”, fără amprenta artizanal-triumfalistă a „culorii locale” (naţionale). De câte ori ne este dat să ajungem acolo (căci este un nepreţuit dar timpul pe care-l petrecem în acel loc) întâlnim în biserică o bătrânică despre care am aflat că vine pe jos (de la câţiva kilometri distanţă) la toate slujbele. Şi nu oricum, ci cu un ceas înainte. Astfel că întotdeauna are timp să cinstească icoanele, să se pregătească (să ajungă in the mood) pentru sfintele slujbe, pentru a deveni – în chip tainic, prin rugăciunea liturgică – dragoste. Iar după terminarea lor se ia şi pleacă, fără să ia parte la vreun small talk. Ni s-a spus că a rămas singură (ca Fefeleaga). Are timp, vor spune unii, şi nu greşesc. Atâta doar că nu toţi cei care „au timp” (fiind, cum se spune, fără obligaţii faţă de consoartă ori copii) şi-l organizează atât de riguros liturgic. Această bătrânică (un om simplu, după cât se pare) „stă de vorbă cu absolutul” aşa cum vor fi stat şi vieţuitorii ortodocşi care-au trăit „între Antichitate şi Renaştere”. N-a smintit-o nicio scânteie din „lumina” iluminiştilor. Între ea şi un laureat al premiului Nobel „care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios” (n-a devenit un „dihor laureat”) nu e nicio diferenţă, ar spune hâtru acelaşi Ţuţea.