Plimbări la pas prin Bucureştii vechi. Străzi desfundate în Lipscani, unde sunt terase – pline de muşterii, seara când e vreme bună – cu duiumul. Şi restaurante, care de care mai îmbietoare, cu specific românesc, indian sau libanez. Acolo, vara, aproape de miezul nopţii, lumea încă mai petrece. Prieteni ce ne dăruiesc din timpul lor: Dan, Marius, Petre, Ionuţ, Simona, Gabriela, Adrian, Mihnea, Lamia, Nicolae, Maria. Biserici la tot pasul. În interiorul lor, fresce „realiste” care încântă intelighenţia noastră „progresistă”. (Iconarii Bucureştilor n-ar muri de foame, dacă într-adevăr li s-ar da de lucru: să le radă cu totul şi să picteze în loc forme şi culori bizantine, canonice. Dream on...) Ici, colo, în aceste lăcaşuri se poate vedea şi câte-o icoană pe lemn ce-ţi fură privirea (cum este icoana Sf. Spriridon). Evident, e din alt „film”. Splendoarea ei însă nu îi pune pe gânduri pe cei ce tolerează cu mult pea mare îngăduinţă reprezentările edulcorate şi pietiste care-au pătruns în biserici în urmă cu câteva veacuri. Atât de adânc au pătruns, că au devenit – pentru mulţi – a doua natură. Hristul adus pe ecranul de cinema (şi de acolo în inimile oamenilor) de Zeffirelli a învins în topul simpatiei în defavoarea imaginilor hieratice din Andrei Rubliov.
În vis mi se arată mama, înviată. Dar ea – care ne veghează de sus – este acum dincolo. Plecarea ei în „lumea umbrelor” s-a petrecut într-o stare de bucurie, după ce mi-a lăsat „secretul nemuririi”: împăcarea cu familia. Şi totuşi, şi totuşi ... în inimă îmi bate-un vânt de forever autumn.
Deunăzi ne aflam în imediata apropiere a locului de veci unde se află rămăşiţele pământeşti „la vedere” ale unui om care, zice-se, ar fi atins sfinţenia. De câteva ori pe săptămână oameni cu „nevoi speciale” îl cercetează cu ruga lor. Situaţia cu pricina mi-a amintit de tema din Călăuza: întâlnirea de taină cu „Zona”. Întrebările de acolo sunt evergreen: Ştim noi oare cu adevărat ce anume să cerem? Ştim noi oare ce anume vrem? Dar ce anume să mai vrem când ni s-a spus deja că trebuie doar să rostim, fără să ne minţim: „Facă-Se voia Ta!” – semn al supremei „predări de sine”.
P.S. Prea cald pentru luna iulie. Elephant (film multipremiat despre demenţă, made in USA) e, acum, reloaded for real. În Norvegia, un scelerat (mult prea repede etichetat de mass media internaţională drept „fundamentalist creştin”) a secerat peste nouăzeci de vieţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu