Cu mască, fără mască

Găsesc, pe o fereastră de facebook, un citat din Ambrose Bierce (decupat din cartea sa iconoclastă, The Devil’s Dictionary). Preotul, se spune acolo, este „un om care îşi asumă administrarea treburilor noastre spirituale ca o metodă de a le îmbunătăţi pe cele lumeşti ale lui”. Dincolo de anecdotă, de cârcoteală, rămâne falsa dicotomie ce tulbură – şi nu de ieri, de azi – omul: „spiritual” versus „lumesc”. Şi încă ceva: sentinţa puristă, „cristalofilă” (Steinhardt), pe care intelighenţia din societatea „emancipată” o formulează la adresa celor care – de sub măşti şi uniforme – sunt meniţi să-l călăuzească şi să-l „domesticească” pe om.

Oamenii – are dreptate Vulpea din Micul prinţ – nu mai au timp să cunoască nimic, pentru că „nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim”. Pentru că îşi „cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători”, uitând că nu există neguţători de prieteni. Prea puţină răbdare mai avem ca să deprindem rostul unui ritual („şi el ceva cu totul dat uitării”, spune Vulpea firoscoasă din povestirea lui Saint Exupery). Ne grăbim să eradicăm tot ce ţine de transcendenţă, să aruncăm şi copilul dimpreună cu apa murdară din copaie. Sigur, în ecuaţia lui Bierce & co. nu intră în discuţie îndemnul de a ne purta în viaţă cu luare aminte, de a discerne, de a ne folosi (cultiva, exersa) dreapta socotinţă. Nu ni se spune că, deşi întâlnim mulţi lupi în blană de oaie, nu există numai înşelăciune pe lume; că nu sunt toate călăuzele nişte „paraziţi ipocriţi” ce profită de nefericirea oamenilor pentru a-şi „îmbunătăţi treburile lumeşti”. (În ton cu Bierce gândesc Profesorul şi Scriitorul despre Călăuza în Stalker sau „inginerii de suflete” de ieri şi de azi, artizani ai „omului nou”, fără rădăcini.)

Divinitatea şi credinţa sunt însă „parametri inelucabili” (Nicolae Steinhardt) de care – în ciuda proorocilor mincinoşi care, aşa cum prevestea veşnicul Mare Preot (Hristos), „vin în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi” şi tocmai pentru că „mare e grădina lui Dumnezeu” – „nu te descotoroseşti în veac”. Tot ce se poate obţine sunt nişte „transferări” (Aldoux Huxley), pentru că „a trăi fără Dumnezeu nu-i decât un chin…omul nu poate trăi fără a îngenunchea” (Dostoievski). Dacă-l alungă pe Dumnezeu (şi cine este Dumnezeu, decât acela prezent – ca realitate vie, nu în chip simbolic – în Tainele Bisericii?), omul „îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar” (Steinhardt, Jurnalul fericirii). Omul modern, „autonom”, „emancipat”, „iluminat”, „recent” (H.R. Patapievici) este – arăta Monahul de la Rohia – idolatru, nu ateu.