Dincolo de oglindă

Revăd, alături de aproape 40 de spectatori, Sfârşitul nopţii. Majoritatea au rezistat eroic, deşi sunetul copiei proiectate la Cinemateca BCUT era o nenorocire (păcat, că muzica lui Adrian Enescu era chiar reuşită, iar dialogurile meritau înţelese) şi discursul regizoral invita la contemplaţie, la privire spre înăuntru. Acest fals film poliţist nu este nici dinamic (la fel ca filmele de gen), şi nici sec (aşa cum se filmează acum). Are poezie. Şi, pentru că a fost realizat în România anilor 80, operează cu … selecţii, cu sugestii. Cuvintele sunt selectate, mai ales atunci când le rosteşte un peşte (Cornel Patrichi) sau una din „fetiţele” sale (Magda Catone). Sau un miliţian (Petre Tanasievici). Operaţia de „periere” lexicală este executată cu fineţe şi inteligenţă regizorală. Rezultatul nu este o exprimare banală, ci elaborat-nuanţată.

O studentă emancipată (Simona Măicănescu), renunţă la procurorul pe care-l curta pentru că „la cât munceşte e lefter şi n-are nici maşină”. S-a săturat să-l tot aştepte, iar el să fie mereu dedicat serviciului. Aşa că i-l  cedează colegei ei de cameră (Mariana Buruiană), o ingenuă. „E al tău, dacă tu crezi că merită...” Ingenua crede, chiar foarte tare. Cea care s-a descotorosit de procuror mai spune: „Nu merită nimeni, ascultă-mă pe mine. Hai c-am plecat şi eu la o altă întâlnire. S-a făcut târziu şi nici pe mine nimeni n-o să mă aştepte să vin la nesfârşit.” Replica ingenuei: „Şi tu crezi că merită?” „Ce?” spune cocheta studentă. „Să te-ntâlneşti cu cineva care ştii că nu te va aştepta să vii, la nesfârşit...” Schimbul de replici se petrece în holul unui cămin studenţesc. Pe geam se poate vedea, la un moment dat, o maşină străină din care iese un bărbat cu înfăţişare de arab, care ia pe după umeri o studentă ce pare foarte dornică să ajungă în maşina străinului. O secvenţă-blitz ca un indiciu pentru un mod de viaţă. Altul decât cel în care crede ingenua şi procurorul. Imaginea (operator: Doru Mitran; scenograf: Andrei Both) înregistrează străzi transformate în şantier, compresoare şi tractoare printre care se strecoară trecătorii, cămine de nefamilişti întunecoase şi mai degrabă neprimitoare – o mică simfonie a unui mare oraş.

Senzaţia pe care ţi-o lasă filmul este deopotrivă tulburătoare şi luminoasă. În coşmarul vatmanului (Gheorghe Visu) care – în timpul serviciului – a accidentat mortal un băiat pe trecerea de pietoni şi riscă puşcăria există, nu puţine, pete de lumină. Sufletul nepervertit este însă e la un pas de maculare. Procurorul care se ocupă de caz (Mircea Diaconu) încearcă din toate puterile să-l scape. Ştie cum e să vii de la ţară şi să nu-ţi găseşti locul în „marele oraş”  (Bucureştiul). Aşa a fost şi el la început. De aceea se poartă ca un „înger păzitor”, fără să ştie că, la capătul unei urmăriri (îl surprinsese în flagrant, căci tânărul – deşi cu inima îndoită – a acceptat să fure pentru un peşte pasionat mai nou de timbre), urmăritul se va accidenta la fel de grav ca băieţelul ce murise sub roţile tramvaiului său.
Epilog: ca un ecou al stării sale de coşmar, îl vedem pe vatman împreună cu procurorul într-un amurg (primele şi singurele imagini color din film) plimbându-se pe malul lacului în  apropierea căruia, înţelegem, s-au născut şi au copilărit amândoi. Acesta este „sfârşitul nopţii” care, vorba cântecului, „nu-i aici”. E dincolo de oglindă...