T.S. Eliot, Steinhardt, Iov

T. S. Eliot e prelucrat, rafinat, „teologhisit” de Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii. Din versurile poetului englez Steinhardt desluşeşte o chemare la armonie şi desăvârşire:

We must try to penetrate the other pri­vate worlds

of make believe and fear.

To rest in our own sufferingis evasion of suffering.

We must learn to suffer more.

Tâlcuirea: „Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi particulare ale iluziei şi spaimei; deoarece dezechilibraţii au ieşit din generalitate, s-au refugiat ori pierdut în câte un univers al lor, altul decât cel iniţiat de puterea divină, şi acolo domină armele diavoleşti: irealitatea, frica; de-am rămâne numai în propria noastră suferinţă, ne-am eschiva de la durere: durerea poate fi o şcoală a egoismului, contactul cu suferinţa nu înnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire, auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului pătimitor; trebuie să învăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci modul în care creştinul atacă problema vieţii, his own approach, cheia lui franceză, şperaclul lui de neconformist al vieţii hedoniste.” Cu alte cuvinte, dezechilibraţii şi megalomanii se tem de real, nu de ireal. (Ca doctorul Hristea din romanul lui Bujor Nedelcovici, interpretat de Victor Rebengiuc în  ecranizarea în 1983: Faleze de nisip.) Pricina tulburărilor, nevrozelor, psihozelor, ar fi deci fuga (şi teama) de sine, atunci când se presupune – vinovat – că sinele este viciat, iremediabil corupt şi din el izvorăsc toate relele, ca dintr-o cutie a Pandorei fără urmă de speranţă. De aceea „falezele” (drumurile vieţii) sunt „de nisip” (perisabile). Un adevărat waste land.

Asumarea sinelui („îmblânzirea”, „domesticirea” sa, cum ar spune Vulpea din Micul prinţ) implică asumarea suferinţei, nedreptăţii, luarea lucrurilor aşa cum sunt (iar nu aşa cum s-ar cuveni să fie), seninătatea în faţa bolii, morţii. Răii propăşesc, cei buni sunt pedepsiţi, iar cel ce caută să-şi cuminţească (îmbisericească) mintea nu uită răspunsul fără drept de apel pe care-l ştim de la Ap. Pavel {Rom. 9, 20-23): „Dar omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: pe ce m-ai făcut aşa?” Iov evergreen. Din veacuri imemoriale ne cuminţeşte astfel (via Elihu, prietenul său): „Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori: cât sunt ei de sus faţă de tine! Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-i strică lui? Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte el din mâna ta?...Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea lui! Cine poate să dea învăţături ca el? Cine i-a dat învăţătură cum să se poarte? Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău? Pe cel Atotputernic nu putem să-l ajungem cu priceperea noastră, el este de tot înalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare. Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se închină, el însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi.”

La finalul Cărţii lui Iov află Nicolae Steinhardt „cheia cifrului”, tâlcuirea „gâlcevii omului cu Dumnezeu”: „Cifrul tradus în clar e simplu: nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne rămâne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămâne numai a repeta rugăciunea: „Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ţie ca unui stăpân noi, robii Tăi; miluieşte-ne pre noi.” Nepricepându-ne de nici un răspuns.”