In the circle

În mod normal, noutatea unui an se cuvine să fie punctată – măcar pentru cei care au în casă un calendar ortodox – la 1 septembrie, când începe noul an bisericesc. Dar convenţiile din lume, nu cele bisericeşti, sunt în main stream. Drept care, la startul anului 2012, îmi rezerv şi eu o clipă retrospecţie în care să rememorez ce a însemnat lumescul an 2011 pentru mine şi ai mei.

De departe, evenimentul nr. 1 al anului a fost plecarea mamei în lumea umbrelor. Golgota ei a început chiar în Joia Mare, când a fost supusă unei intervenţii chirurgicale pe creier. Au urmat vreo zece zile de comă şi, în dimineaţa Duminicii Tomii, am primit cumplita veste (în engleză) de la un medic din Szeged: „Emilia died.” O mare provocare, pentru mine, ca fiu. Mai cu seamă că – în ciuda a toate – mi se părea de neimaginat viaţa fără ea. Harpista din Repetiţia cu orchestra lui Fellini povesteşte că un copil a întrebat-o, odată: „Unde se duce muzica atunci când nu mai e?” Unde se duce sufletul unui om drag atunci când nu mai e? Mama însă mi-a lăsat – cu limbă de moarte, cu limbă de viaţă – să nu o jelesc. Să ţin minte că, de-o fi să plece pe drumul fără întoarcere, e fericită. Că ne ştie – pe noi, pe nepoţi – la casa noastră. Tot atunci, cu câteva ceasuri înainte de a intra la operaţie, s-a gândit – cu pace, cu duh de metanoie, pentru întâia oară – la casa ei înainte de destrămare. Mama ne tot spunea că, oriunde ar ajunge după „marea trecere”, se va gândi la noi. În rest, scenariul s-a desfăşurat după tipare ancestrale. Şi Ecleziastul, şi Maria Tănase (în al ei hit „Lume, lume”), şi grecul Zorba, şi atâţia alţii îşi mărturiseau deopotrivă dragul de lume şi durerea că

aşa-i lumea trecătoare
unul naşte, altul moare
ăl de naşte necăjeşte,
ăl de moare putrezeşte.

Iar Harry Nilsson (în The Point aka Oblio) cuprindea în a sa baladă zadarnica frământare omenească. Circuitul unei lacrimi în natură (cine poate uita cântecul său, Think about your troubles?) este hora în care jucăm toţi – vrem, nu vrem.  Cu lacrimi în suflet ne-am gândit şi noi la mama, în noaptea de Revelion, când afară pocneau petarde şi explodau artificii:

Nu mai e măicuţa...
Frunzele cobor.
Singurei, copiii
Nu mai pot de dor.
Şi-au pornit să cate
Un zugrăvitor,
Care să le-ntoarcă
Pe măicuţa lor.
Mari zugravi din lume
Iată c-au venit
Şi pe albul casei
O au zugrăvit.
I-au scris ochii, faţa,
Părul înflorit.
Numai vorba mamei
Nu au zugrăvit.

(Grigore Vieru)

Bucuriile care au urmat plecării mamei la cele veşnice intră la categoria „pilele Emiliei” din cer, de undeva. Nesperate lucruri au început să se aşeze pe făgaşul normal în jurul cvartetului nostru familial. În mai multe rânduri am simţit cum balauri de gând au fost, în chip miraculos, îmblânziţi. Nu de logica bunului-simţ sau de vreo altă logică, ci de o nebănuită putere ce a tămăduit, a zidit, a restaurat ceea ce părea de nevindecat. A dispărut acea pâclă de aer, sluţită de gudronul suspiciunii, ce îngreuna comunicarea, privirea celuilalt. Pricina a toate e – folosind o sintagmă inaccesibilă „omului recent” – îmbisericirea minţii. Sigur, mai e mult până departe. Sigur, primejdia poticnirii există – pentru fiecare – oricând, în orice clipă. Nu credem că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Însă nesperatul s-a produs. Omătul adânc dintre colibe s-a măturat, iar bucuria redescoperirii sau a descoperirii celor câţiva oameni providenţiali, următor intrării mamei în „vacanţa cea mare”, este combustibilul-bonus care ne ţine în viaţă. La toate acestea se adaugă bucuria de a ne vedea fiii cum cresc – la propriu şi la figurat – sub ochii noştri.

În fine, au fost şi bucurii „de gradul doi” în 2011. Trei filme (Structura cristalului şi  Iluminare – ambele de Kristof Zanussi şi Crulic – extraordinarul film-poem de animaţie al Ancăi Damian), un spectacol de teatru (Inimă de câine), concertul pianistului nevăzător Tamas Erdy, dubla audiţie a Domino-ului (compoziţia lui Adrian Enescu interpretată de Zoli Toth şi Filarmonica Banatul), proiectul Cinemateca BCUT în care m-am implicat (în cadrul căruia am selecţionat şi prezentat câteva din filmele româneşti evergreen: La „Moara cu noroc”, Meandre, Reconstituirea, 100 de lei, Nunta de piatră, Prin cenuşa imperiului, Semnul şarpelui, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Sfârşitul nopţii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), lansarea volumului Pseudokinematikos de la Cărtureşti. Şi lectura unei cărţi – Sonologia lui Corneliu Cezar, din care am reţinut mai ales acest pasaj: „…În realitate, demonii n-au dispărut, ci şi-au schimbat doar forma. Au devenit acum puteri psihice inconştiente. Acest proces de resorbţie a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea. Afirmaţia după care Renaşterea marchează începutul căderii abrupte, deconcertează şi înfurie deosebit pe omul cantonat în convingerea „progresului” actual, demarând cu aşa-numita Renaştere, continuând cu „Marea” revoluţie franceză, Iluminismul şi toate materialismele, comunismele şi ism-ele care au urmat (şi continuă, pare-se, în creştere).” Corneliu Cezar (unul din compozitorii români de marcă din a doua jumătate a secolului XX) deplânge concepţia actuală, după care muzica devine tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar „nota de aport personal devine dominantă”. Este vremea când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, ‚inspiraţia’ personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” („superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire”), ce „ne va arăta – poate – calea ieşirii din ea”.  

1 ianuarie 2012. Aventura începe. Sau continuă. Kyrie eleison.