Micii prinţi din marea literatură

Povestea lui Frances Hodgson Burnett (publicată spre sfârşitul veacului al XIX-lea) împrumută ceva din romantismul Colindului de Crăciun al lui Charles Dickens (apărut cu aproape jumătate de secol înainte). 

În Albionul victorian, un ursuz conte englez îşi „înnoieşte” inima şi capătă o „făptură nouă” în prezenţa regăsitului său nepot, Cedric. Născut în Statele Unite (la puţină vreme după ce şi-au câştigat independenţa şi orgoliul proapetei democraţii republicane era în plină formare), „micul lord” creşte, până la 7 ani, pe maidan. Pe neaşteptate, află de sângele său albastru prin mesagerul bunicului său englez. Acesta, în pustietatea castelului său, i se confesează: „Nu mă iubeşte nimeni...” Pentru ochiul curat al nepotului însă toate sunt bune şi frumoase. Chiar şi morga bunicului chinuit de singurătate. De aceea îi răspunde cu o dezarmantă candoare:  „De ce spui că nu te iubeşte nimeni, bunicule? Tu eşti cel mai bun.” Iar bunicul începe să se comporte ca atare, aşa cum socoteşte că s-ar purta cel mai bun bunic din lume. Spre mulţumirea şi încântarea nepotului, dar şi a întregului personal de la castel, chemat să prăznuiască festiv Crăciunul, după câţiva ani de austeritate. 

Magnetul acestei ecranizări din 1980 nu îl constituie însă ideologia filantropică în vogă la mijlocul secolului al XIX-lea, ci interpretarea strălucită a celor doi lorzi ai ecranului: Alec Guinness şi Ricky Schroder. Seniorul tocmai apăruse în mantia istorică a unui celebru succes comercial (Obi Wan Kenobi din Războiul stelelor), iar juniorul fusese propulsat tot de un blockbuster (copilul din Campionul, melodrama lui Franco Zeffirelli), ambele lansate pe ecrane la sfârşitul anilor 70.

Micul Lord este „un alt duel David-Goliath făcut cu armele tandreţii şi ale francheţii”, o „victorie duioasă, emoţionantă” ce mizează pe tandreţe – o „infinită tandreţe prin glasul căreia ştiu să vorbească atât de bine micii prinţi din marea literatură” (Adina Darian).  

  ***

Am văzut prima oară Micul Lord la începutul anilor 80. Revăzându-l, m-am gândit că impactul său e oarecum asemănător cu emoţia stârnită de Colindul de Crăciun al lui Dickens. Este tot o victorie a bunătăţii. Şi a răbdării. A nobleţii. Şi ce semn de nobleţe mai convingător decât acela de a grăi de bine pe adversar? Numai înţelepciunea mamei lui Cedric i se datorează împăcarea apoteotică de la final când, la masa de Crăciun din holul mare al castelului, stau alături democraţi şi republicani, aristocraţi şi servitori. Şi mai ales micul Cedric, bunicul său morocănos şi plin de prejudecăţi de clasă (dar în curs de „umanizare”) şi buna sa mamă care a ţinut ca fiul ei să nu afle nimic despre antipatia profundă a bunicului îngâmfat faţă de persoana ei. A promise is a promise.

Povestea lui Frances Hodgson Burnett este ca un basm despre o lume care încă se mai ruşinează de prezenţa unui înger. Un înger de copil care crede (şi mărturiseşte) din toată inima că bunicul său (cel dispreţuit de toţi servitorii) e un om bun. Pentru cei care încă mai cred în bunătate (ori măcar în nobleţea dată de negrăirea de rău a celor care-ţi pun oprelişti în cale şi care te înjosesc), Micul Lord este o infuzie de candoare. Fiţi asemenea pruncilor (atunci când vi se pare că trebuie să clevetiţi, să nedreptăţiţi, să judecaţi). Ce minunat (şi, totodată, ce insuportabil) e să fim judecaţi de un copil care nu vede (pentru că nu a fost lăsat să vadă) răutatea, avariţia, înşelăciunea, cruzimea. Şi totuşi, spre această Judecată ne îndreptăm cu toţii. De aceea e poate bine să ne pregătim pentru ea prin metanoie. Cât nu e prea târziu pe pământ.