Ana şi „hoţul”

La începutul anilor 80, un student politehnist, îşi face de cap. Se îmbată şi, stârnit de gaşcă, fură o maşină străină. Este urmărit de miliţie şi, după câteva ture pe faleza de la Olimp - Cap Aurora (în locurile unde se filmase, cu vreo câţiva ani înainte, cursa comică din Nea Mărin miliardar), plonjează cu vehiculul în Marea Neagră. Face un an de puşcărie. În clipa „liberării” comandantul închisorii îl înştiinţează că are posibilitatea să se „reabiliteze” (social, moral) prin „integrarea” în colectivul unei uzine. E astfel trimis de secretarul de partid al acelei uzine (un combinat-mamut) în subordinea unui maistru forjor „de omenie”. Şi cum maistrul avea o fată asistentă medicală, „hoţul” – aşa cum anunţă titlul – îi va fura inima.
Am dorit să revăd acest film (deşi nu i-am uitat povestea schematică, plină de clişee şi platitudini) pentru actori. Câţiva dintre ei au încercat (iar unii chiar au reuşit) să imprime personajelor pe care le-au construit clipe de „adevăr uman”. Cum ar fi cele câteva secvenţe în care este ilustrată relaţia dintre Ana şi „hoţ” (încununată de happy end). Eugenia Vodă: „Ana e o schemă de fată. Ea a încăput însă pe mâna unei actriţe care dinamitează (cu câtă graţie!) orice schemă: figură interesantă, nerv, temperament, ea iradiază chiar şi în cele mai modeste cadre o vivacitate enigmatică, o modernitate de bun gust. Distribuind-o pe Carmen Galin în Ana (sau pe Ana în Carmen Galin), regizorul a tras lozul cel mare.” De fapt, părţile bune ale filmului se rezumă la câteva momente ilustrativ-romantice, din care cu siguranţă memorabil este cel de pe stadionul înzăpezit prin care cei doi îndrăgostiţi au făcut primii paşi. Muzica lui Anton Şuteu creează, în acele clipe, o ambianţă plăcută de love story. Restul însă e crunt, de o banalitate incredibilă.
Ceea ce lipseşte la Ana şi „hoţul” (1981) nu este atât un scenariu „adevărat”, ci o viziune regizorală care să transpună în limbaj filmic o poveste cu premize banale (aşa cum a izbutit cândva Dan Piţa, la Pas în doi sau Mircea Veroiu la Sfârşitul nopţii). În lipsa acestei viziuni, filmul abundă în locuri comune şi lozinci: hoţul e „hoţ”, problemele sunt „probleme”, iar adevărul e „adevăr”.

***

Revăzut la 30 de ani de la premieră, Ana şi „hoţul” este unul din multele filme româneşti realizate înainte de 1990 care sunt – acum, în libertate – difuzate fără nicio noimă de posturile naţionale sau de canalele private. Pentru eventualii spectatori care au trăit în acei ani şi au cunoscut ce înseamnă „reeducarea” şi „formarea omului nou”, mult trâmbiţata grijă faţă de om a „societăţii multilateral dezvoltate” etc., un astfel de film (la fel ca mult prea numeroasele filme ale „epopeii naţionale” sau filmele cu „comisari” ori cu „oamenii muncii de la oraşe şi sate” difuzate şi ele în exces la TV) nu au cum să pară – acum, ca şi atunci – credibile. Pentru cei tineri şi foarte tineri, care îşi formează cultura generală din ceea ce – fără nici un discernământ valoric – oferă posturile TV sau materialele tabloide găsite pe internet, aceste filme edulcorate (niciodată prefaţate de un comentariu avizat, care să ofere informaţiile necesare despre contextul în care s-a realizat un film, despre manipularea din epocă ş.a.) par, invariabil, cool şi „adevărate”. Trezesc – în mod stupid, bizar – false nostalgii după „o lume mai dreaptă”. Iar vremurile de acum, prin comparaţie, par anapoda. Cei care avansează acest tip de înţelegere uită însă că neorânduiala de acum, mediocritatea galopantă şi corupţia generalizată nu s-au născut din nimic. Ele au fost îndelung pregătite şi cultivate în anii „epocii de aur” (şi a celei premergătoare ei) prin cultura aşa-zisului „realism socialist”. Prin filme ca acest Ana şi „hoţul”.

ANA ŞI „HOŢUL” scenariul: Francisc Munteanu; imaginea: Dumitru Costache-Fony; decoruri: Dodu Bălăşoiu; muzica: Anton Şuteu; interpretează: Gabriel Oseciuc, Amza Pellea, Carmen Galin, Dorina Lazăr, Costel Constantin, Dinu Manolache, Stela Popescu, Aurel Giurumia, Radu Gheorghe, Alexandru Arşinel, Draga Olteanu-Matei