Viaţa e un miracol

De curând s-a prăbuşit (din cauza unui incendiu) turla unei biserici din Bucureşti. Ştirea, publicată în ziarele on-line, a provocat numeroase comentarii. Pentru unii cârcotaşi de pe forumuri, această întâmplare a fost un prilej în plus să afirme inexistenţa lui Dumnezeu. Care – spun ei – dacă ar fi existat, ar fi stins la timp, ca un Gulliver divin, flăcările ce au mistuit până la urmă biserica. Dincolo de anecdotă, argumentele (involuntar) nietzscheene ale acestor comentatori mai mult sau mai puţin anonimi divulgă ridicolul relaţiei cu Dumnezeu al omului care nu crede în existenţa unui Creator de vreme ce îngăduie răul pe pământ, suferinţa, moartea.

Într-un film românesc din 2010 (interesant mai cu seamă prin tema sacrificiului de sine) – Portretul luptătorului la tinereţe – este prezentată scena anchetării unui preot de către Securitate, la începutul anilor 50. La un moment dat, călăul îşi întreabă victima cum e posibil să nu renunţe la credinţa în Dumnezeu câtă vreme – din cer, de undeva – nu i se răspunde la rugăciuni. Câtă vreme el şi ai lui şi alţii ca ei zac schingiuiţi în temniţe. Unde e Dumnezeul lui atunci? Dintr-odată, parcă eventuala dovadă a existenţei lui Dumnezeu (pe care – în ciuda insistenţelor anchetatorului – bietul preot snopit în bătăi oricum nu i-o putea da) fusese eclipsată de rezistenţa cu care acest om îşi mărturisea – cu propriul sânge – credinţa. În ciuda lipsei oricărei forme de confort, a semnelor civilizaţiei, politeţii şi normalităţii. De unde atâta dârzenie, atâta nădejde, atâta înviere – ne întrebăm noi, care nu am fost căliţi (lămuriţi) în credinţă prin suplicii şi umilinţe – acolo unde totul pare să fie un nesfârşit infern?

Viaţa – această comedie umană cu o unică reprezentaţie – e, desigur, doar una. Privind în jur, vedem adesea oameni purtându-se după principiul homo homini lupus est sau big fish eat small fish. Dar vedem şi o altă lege: aceea a iubirii necondiţionate, despre care poeţii care o cântă spun că „din adâncurile bunului Pământ învârte lumea mai departe” (Ioan Alexandru). Ce anume îl poate determina pe un om să rămână credincios inimii sale neamăgite de viclenie? Ce anume îl mai însufleţeşte să redevină – prin exerciţiul asumat al metanoiei – „asemenea pruncilor”, „curat ca un mânz”? Poate, cine ştie, încăpăţânarea – sisifică uneori – de a crede că toate cele care i se întâmplă omului în viaţă sunt minuni, că viaţa însăşi este un miracol…