Waiting for Godot

Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) obişnuia să spună că nu se va lăsa cu una, cu două, la Judecata de Apoi. Că se va apăra „cu străşnicie”: „Mă voi bate pentru mântuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei”.

Apocalipsa lui Ioan, aşa cum ne parvine ea în Cartea Bisericii (Biblia), este un text cutremurător. Cuvintele creează imagini puternice şi continuă să te urmărească mult după lectura lor. (Aşa cum profund impresionantă este şi atmosfera din Waiting for Godot, unde absurdul este anulat de jindul aşteptării lui Godot.) Senzaţia – deloc confortabilă – este de tertium non datur: vei fi, la „marele judeţ”, ori cu oile, ori cu caprele. Veşnicia – aflăm acolo – va fi sau o nesfârşită îmbăiere în lumină şi bunătate, sau o continuă „scrâşnire de dinţi”. Andrei Rubliov, zugravul de icoane din filmul omonim al lui Andrei Tarkovski, refuza la un moment dat să picteze o frescă a cărei temă era Judecata de Apoi. Nu voia, spunea el, să sperie poporul şi-aşa destul de oropsit – de stăpânire, de tătari etc. (A pictat, între altele, o splendidă icoană cu titlul Hristos în slavă.) Aproape 15 ani mai târziu, reluând problematica de tip escatologic, Tarkovski filmează Stalker / Călăuza. Un film mult prea repede etichetat drept S.F., unde semnele vizibile ale civilizaţiei creştine din Andrei Rubliov sunt înlocuite cu o stranie simbolistică, deschisă unei game nesfârşite de interpretări. Personajul central din Stalker este un fel de Hrist în căutarea „Miresei” Sale : Biserica. Într-una din secvenţe, aude aievea vocea soţiei citind (recitând) un fragment din Apocalipsa. El spune: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” Nu există, va să zică, nicio zeitate pusă pe răzbunare, pe tortură. Noi suntem cei care – prin leacul sigur al pocăinţei – ne îndreptăm fie spre lumină, fie spre autodistrugere. Infernul nu e-n ceilalţi, ci în noi. La fel cum – prin acelaşi exerciţiu ascetic – tot în noi se poate naşte, din Duh, „făptura nouă”.

Ceva din frisonul pregătirii pentru „marea confruntare”, aşa cum se insinuează – alegoric – în Stalker, transpare şi în poemul The Guy in the Glass de Dale Wimbrow. Înţelepciunea populară spune că, deşi încearcă, omul nu-şi poate fura singur căciula. „Camera dorinţelor” (unde nimeni nu pătrunde, în filmul lui Tarkovski) este aici propria conştiinţă a omului, zadarnic înşelată de cei care nu învaţă la timp că, vorba lui Nicolae Steinhardt, „cu Hristos nu te poţi juca de-a uite popa, nu e popa”. În poemul lui Wimbrow (ce vorbeşte pe limba „omului recent”, alergic la moştenirea creştină a omenirii: Biserica), marele, adevăratul „judeţ” (adevărata judecată), se desfăşoară în conştiinţa omului. Ea este – atunci când nu e străină de dreapta socotinţă – „curtea supremă de justiţie”:

You can fool the whole world down the pathway of years,

And get pats on the back as you pass,

But your final reward will be heartaches and tears

If you've cheated the guy in the glass.

Până la urmă, e o taină izvorul binelui din care – atunci când nu a obosit, când nu s-a acrit – se adapă fiinţa omenească. Îl accesăm şi, neaşteptând numaidecât o răsplată, dăruim apoi altora din prospeţimea lui. Nici nu mai e nevoie de nimic altceva: în darul pe care-l facem primim răsplata. Sau, îndărătnici, îl otrăvim cu propria noastră suficienţă, cu deznădejdea şi indiferenţa pe care, nepăsători şi delăsători, le lăsăm să lucreze în noi. Iar atunci nu mai rămâne de spus (şi de crezut) decât: Dumnezeu cu mila.