Icoana ca Scriptură

sursa: Hyperliteratura

titlu: Icoana ca Scriptură
titlu original în limba engleză: Icon as Scripture
autor: Lazar Puhalo
traducere în limba română de: Marian Sorin Rădulescu
editura: Theosis, 2009
număr de pagini: 202
O carte despre icoane, oricând binevenită, ne aminteşte că locul icoanei este, înainte de toate, în biserică.
Sinopsis:
Icoanele sunt o altă modalitate de a interpreta corect şi de a comunica mesajul Sfintei Scripturi. Dar ce înseamnă „interpretare corectă”? De-a lungul vremii, arta iconografică a fost deliberat controlată şi articulată pentru a reprezenta – cu un limbaj plastic ale cărui norme (canoane) se cer încă desluşite – Sfânta Scriptură. Cartea lui Lazar Puhalo devine astfel un prilej de călătorie întru descoperirea sau redescoperirea frumuseţii restauratoare spre care ne îndreaptă privirea aceste „ferestre spre absolut”.


În icoană, ritmicitatea formelor este menită să facă legătura cu Sfânta Scriptură, icoanele devenind astfel echivalentul vizual al Scripturii. În Bizanţ, aceste principii iconografice nu au fost compromise de dezvoltarea formelor printr-o anumită graţie şi frumuseţe, prin aderenţa la diferitele stiluri şi curente artistice. Diversele şcoli de iconografie canonică nu diferă în această privinţă.
Pictorul ortodox renunţă la reprezentarea naturalistă a spaţiului, pentru că ceea ce contează nu este atât acţiunea reprezentată, cât mai ales comuniunea cu privitorul. Icoana nu este o artă care ilustrează Scriptura, ci un limbaj care este echivalent nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice. Astfel, icoana are aceeaşi semnificaţie, acelaşi sens liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Prin comparaţie, arta religioasă din Occident – următor vremurilor ortodoxe de acolo – a început să împrumute din principiile Greciei pre-creştine, unde înţelegerea omului trupesc şi a celor nevăzute era condiţionată de nivelul naturii umane, de epocile istorice, de circumstanţele politice etc. Se cuvine, aşadar, să înţelegem că „perspectiva răsturnată” din iconografie constituie un element esenţial de limbaj plastic – sugestiv şi de relevant – ce asigură corectitudinea icoanei din punct de vedere scriptural. Şi aceasta pentru că Evanghelia ne invită să ne „răsturnăm perspectiva”, să privim viaţa, lumea şi pe noi înşine dintr-o perspectivă diametral opusă felului în care lumea priveşte aceste lucruri.
Un loc aparte în prezenta lucrare îl ocupă referinţele critice la şcolile de iconografie necanonice, dezvoltate – de la Reformă încoace – sub influenţa unei gândiri şi sensibilităţi populare, lumeşti. Produsele edulcorate şi pestriţe ale acestor şcoli de pictură îl zugrăvesc „nu pe Dumnezeul-om, Iisus Hristos, ci pe liderul unui cult religios din California: un şarlatan cu mult sex appeal, o combinaţie de Robert Redford şi Charles Manson”. Aceste tablouri degenerate – foarte răspândite şi în mediul ortodox – reprezintă „tot ceea ce Hristos nu este şi nu reprezintă nimic din ceea ce este El. Sunt pur şi simplu reprezentări ale unui Antihrist ce se dă Iisus Hristos”. Alteori Hristos este surprins „sub forma unui actor efeminat, cu ruj pe buze şi pudră roşie acoperindu-i trăsăturile fade”. Ori părul lung a fost cu desăvârşire interzis de hotărârile Celui de-al Treilea Sinod Ecumenic. „Reprezentarea este cu atât mai blasfemiatoare” – afirmă autorul – „cu cât se vrea în mod intenţionat o icoană a lui Hristos”.
Meritul excepţional al cărţii de faţă este acela de a ne reactiva – în lumina învăţăturii scripturale şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe – spiritul critic şi discernământul (sau dreapta socotinţă) atunci când ne raportăm la icoane. De dorit ar fi ca predania despre frumuseţea restauratoare a icoanei să transceadă litera cărţii de faţă şi să ne problematizeze vis à vis de imaginile pe care le cinstim. Şi poate că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie să ne amintim şi să conştientizăm cuvintele afirmate cândva de Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”