luni, 2 aprilie 2012

Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări


sursa: Hyperlitaratura

titlu: Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări
autor: Zaharia Sângeorzan
editura: Humanitas, Bucureşti, 1998
număr de pagini: 168

Zaharia Sângerozan a reuşit să „smulgă” de la Nicolae Steinhardt 365 de răspunsuri la tot atâtea întrebări pe teme de viaţă, artă, politică, religie.  

Sinopsis:
Nefiind sentimental, Steinhardt plânge „mereu şi de obicei în hohote” atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl socoteşte „cel dintâi chemat” pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach, Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe „toţi ceilalţi”. Evanghelia i se pare „primul roman absurd, negru”, „cu adaosul — esenţial! — că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea”.

Nicolae Steinhardt deplânge instaurarea „spiritului şmecheresc” chiar şi într-un loc mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: „Cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm” – recunoaşte o bătrână maramureşană. Dispariţia satelor – „urgie năprasnică”, „sinucidere”, „catastrofă” – i se pare „foarte probabilă”:  „Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea flori la ureche.”
Omul sfârşitului de veac XX trăieşte, arăta el, sub „teroarea neobositei mediocrităţi” ce „barează drumul oricărui cît de mic talent”.  Intervenţia minciunii în viaţa omului este „masivă”, „pustiitoare”, iar „oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună”.
Anul 2000 îi apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”, o „anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. În privinţa indivizilor, vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”).
Cel care a ieşit – întărit, primenit, mai bun – din infernul temniţelor comuniste crede că „nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură”, că „li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor”. După momentul 1944 evreii „au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia” printr-un  „exces de zel”, printr-o „conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă”, printr-o „vigilenţă absolută” şi „denunţuri cu nemiluita”. Dar şi românii „s-au molipsit de la jidani”, devenind „mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii”, pierzânu-şi „bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond”.
Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt? Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, „răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi”, „rarele clipe de credinţă totală, fierbinte”, momentele de „civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu