vineri, 24 august 2012

Masa tăcerii


„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.  
Acesta era întru început la Dumnezeu.  
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.  
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Evanghelia după Ioan, 1) 

Cuvântul care zideşte, cuvântul care uneşte. Şi totuşi – spun scepticii, cârcotaşii – omul a inventat cuvântul ca să-şi ascundă gândul. Aşa s-a născut, probabil, omul politicos, adică omul viclean.
Există oameni cu care simţi că n-ai ce vorbi. Sau, mai bine, că orice ai spune va fi răstălmăcit sau pur şi simplu neînţeles. Uneori, întâlnirile cu ei sunt doar stânjenitoare. Alteori degenerează într-o gâlceavă amară şi-ţi spui că mai bine tăceai din gură. Nu degeaba înţelepciunea patristică ne aminteşte că vom fi deopotrivă judecaţi şi salvaţi de cuvintele noastre. Că, la o adică, e mai bine să tăcem decât să ne risipim în vorbe, vorbe, vorbe ce nu-nseamnă nimic, nimic, nimic. Cum ar veni: fericit acela care nu se lasă prins în sfatul palavragiilor şi nu răspunde la provocări. La provocările celor de la care nu avem aşteptări, dar şi la provocările azvârlite din senin, tam-nisam şi când ţi-e lumea mai dragă, de cei mai presus de orice bănuială.
De fapt, lucrurile sunt mai simple: când conştientizezi cum se cuvine care ţi-e rostul, care ţi-e menirea, când ştii ce ai de făcut în viaţa asta (pământul, deocamdată!), îţi vezi de treabă. Când – ademenit de câte un cuvânt strâmb, pe care, naiv, crezi că-l vei îndrepta cu sfatul tău, cu vorba ta împăciuitoare – intri în hora trăncănelii, se cheamă că nu-ţi vezi de treabă, ci te afli în treabă. În treaba lui diabolos, a celui care desparte. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu