joi, 20 septembrie 2012

Homosexualitatea. O abordare ortodoxă



Thomas Hopko
HOMOSEXUALITATEA.
O abordare ortodoxă

Coperta: Dan Voinea
Traducător: Marian Rădulescu
Editura Theosis, Oradea, 2009, 156 pag.

Hristos şi Biserica

PENTRU ORTODOXIE, „ÎNTREGUL HRISTOS” nu este doar Iisus.[1]  „Întregul Hristos” este Iisus şi Biserica Sa: Cap şi trup; Împărat şi popor, Păstor şi turmă, Maestru şi discipoli, Viţa şi mlădiţele, Piatra din capul unghiului şi templul. Şi, de maximă importanţă pentru sexualitatea omului – mai cu seamă pentru chestiunea iubirii dintre două persoane de acelaşi sex – „întregul Hristos” este Mirele diviono-uman împreună cu Mireasa Lui – creată, răscumpărată şi îndumnezeită.
Prima sintagmă folosită pentru Iisus în Evangheliile creştine este de „Mire”.[2] Nu este o imagine surprinzătoare, de vreme ce în Biblie imaginea predominantă în care este prezentată relaţia lui Iahve cu Israel este aceea a iubirii conjugale. Împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca un praznic de nuntă. Este „cina nunţii Mielului” (Apoc. 19:7–9). Biserica este „Mireasa” şi „femeia” Mielului (Apoc. 21:9). „Întregul Hristos” - deja acum pentru Biserică şi de-a pururi pentru toţi în împărăţia viitoare a lui Dumnezeu – este Iisus, Fiul lui Dumnezeu, împreună cu toţi oamenii – bărbaţi şi femei – care, prin harul credinţei devin „un singur trup” şi „un singur duh” cu El, fiind astfel fii şi fiice dumnezeieşti în Duhul Sfânt.[3]  Credincioşii care au „gândul lui Hristos” şi Duhul lui Dumnezeu sunt, aşa cum scrie Sf. Pavel, „mădularele lui Hristos” (1 Cor. 2:16; 6:15).
Potrivit Ortodoxiei, creştinii se unesc cu Dumnezeu şi sporesc mereu în comuniunea cu El prin Hristos şi Duhul Sfânt pentru că ştiu cât de „ticăloşi şi vrednici de plâns, şi săraci şi orbi şi goi” sunt (Apoc. 3:17).[4]  Îşi recunosc nevoia disperată de mântuire şi vindecare. Ştiu că fără Iisus sunt pierduţi şi fără viaţă. Vin la Hristos  osteniţi şi împovăraţi, pentru a învăţa de la Cel ce este „blând şi smerit cu inima”. Îşi găsesc „odihnă pentru suflete” în Cel al Cărui „jug este bun” şi a Cărui „povară este uşoară” (Mat. 11:28–30).[5]  Îşi arată dragostea faţă de El împlinindu-I poruncile, care nu sunt grele (Ioan 14:15, 21; 1 Ioan 5:3). Trăiesc cu El, murind faţă de lume împreună cu El, şi înviaţi cu El la o „viaţă nouă”.[6]  Îşi amintesc neîncetat că ei nu-şi mai aparţin, ci aparţin Celui Care i-a răscumpărat prin sângele Său pentru a-i face trupul Său şi Mireasa Sa.[7]  

O experienţă tridimensională

ACESTE CONVINGERI DESPRE HRISTOS, despre toate cele în Hristos, cu care ne începem reflecţiile, se bazează pe o experienţă a realităţii formată din trei elemente inseparabile. Dacă se pierde vreunul, experienţa – împreună cu viziunea realităţii pe care o evocă – este distrusă. Primul element: Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, ca expresie a dumnezeirii Sale. Al doilea: prin păcat, omul le-a stricat. Al treilea: totul este răscumpărat, sfinţit şi slăvit prin Hristosul răstignit şi înviat.
Ortodocşi primesc această experienţă întreită, dimpreună cu viziunea realităţii pe care o generează, în viaţa sacramentală a Bisericii Ortodoxe. O află mai întâi mărturisită în Biblie, unde fiecare cuvânt – cred ei – se referă la Hristosul răstignit şi slăvit. O regăsesc apoi în formulările dogmatice ale sinoadelor bisericeşti. O au explicată în scrierile Părinţilor Bisericii. O ocrotesc canoanele Bisericii. O trăiesc sfinţii Bisericii sub purtarea de grijă a Mariei, Maica Domnului. O contemplă în icoane. O prăznuiesc în liturghie. Încep să o trăiască prin participarea la Sfânta Împărtăşanie, după Cuvântul Domnului din Noul Testament. Se străduie să o actualizeze în vieţile lor de zi cu zi prin nevoinţe ascetice şi rugăciune permanentă.
Experienţa întreită – bunătatea creaţiunii, stricăciunea ei prin răul săvârşit de făpturile create şi restaurarea şi îndumnezeirea ei în Hristos – luminează toate lucrurile pentru cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Biserica Ortodoxă.[8] Această experienţă îi determină pe creştinii dreptcredincioşi să recunoască faptul că oamenii nu sunt „autonomi” în umanitatea lor, să înţeleagă că o „altă lege” (heteros nomos)*  lucrează necontenit în mădularele lor pământeşti. Această „altă lege” este fie „legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus”, fie „legea păcatului şi a morţii” (Rom. 7:23; 8:2).[9]  Totodată, această experienţă întreită constituie criteriul şi cadrul de referinţă pentru toate experienţele omeneşti. Cercetează sentimentele personale, precum şi recursul oamenilor la ştiinţă – în special la ştiinţele comportamentale, care studiază omul în starea lui  păcătoasă – pentru a le desluşi sensul şi scopul în viaţa şi fiinţa omului.
Sarcina noastră este să reflectăm asupra felului în care această experienţă şi viziune întru Hristos şi Biserică se poate aplica iubirii şi activităţii sexuale la care participă persoane de acelaşi sex, asupra iubirii şi activităţii sexuale în general, aşa cum sunt ele înţelese şi practicate în vremea noastră, în special în America de Nord, Europa şi Australia.

Atracţia între persoanele de acelaşi sex

FOLOSESC SINTAGMA „ATRACŢIE  ÎINTRE PERSOANELE DE ACELAŞI SEX”  în reflecţiile mele deoarece consider că termenul „homosexualitate”, atunci când nu este utilizat cu sens general, nu este suficient de potrivit.[10]  Mult mai exactă şi mai folositoare îmi pare expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex”, ale căror sentimente şi dorinţe au o varietate de cauze, forme şi expresii. Mi-am propus să reflectez asupra felului în care aceste atracţii şi emoţii faţă de persoane de acelaşi sex se raportează la credinţa creştină, aşa cum este ea înţeleasă şi trăită în Ortodoxie. De asemenea, în studiul de faţă încerc să reflectez asupra relaţiei lor cu iubirea, aşa cum este ea revelată de Dumnezeu în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt al Bisericii.
Potrivit Bisericii Ortodoxe, toţi oamenii sunt fiinţe cu duh, suflet şi trup, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.[11]  Ei sunt făcuţi astfel - parte bărbătească şi parte femeiască – pentru a trăi de-a pururi în comuniune de iubire cu Dumnezeu, unii cu alţii şi cu întreaga făptură.[12]  Menirea şi destinul lor este să devină, prin harul lui Dumnezeu, tot ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa.[13]  
Din raţiuni ce nu pot fi nicicând – complet şi decisiv – identificate pentru fiecare persoană în parte (deşi la unii ele pot fi destul de evidente), câţiva bărbaţi şi femei manifestă sentimente şi atracţii erotice, cu dorinţa de a se angaja în activităţi sexuale, pentru persoane de acelaşi sex. Unii susţin că au avut aceste sentimente în mod constant toată viaţa, încă din copilărie. Alţii spun că le-au avut - şi este posibil să le mai aibă -  doar în anumite momente, situaţii sau condiţii.
Viziunea ortodoxă – aşa cum o înţeleg eu – consideră că fenomenul atracţiei între persoanele de acelaşi sex se datorează răzvrătirii omenirii împotriva lui Dumnezeu. Este, pe scurt, un element ce ţine de a doua dimensiune (din cele trei) a experienţei ortodoxe a realităţii, la care ne-am referit mai sus: stricăciunea adusă în lume prin păcatul omenesc. Toate reflecţiile noastre se vor întoarce, într-o formă sau alta, la această convingere, relaţionând-o cu celelalte două convingeri fundamentale ortodoxe, şi anume: bunătatea edificatoare a creaţiei stăpânite de bărbaţi şi femei făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; mântuirea şi îndumnezeirea tuturor lucrurilor de către Dumnezeu, începând cu omenirea, prin Hristosul răstignit şi slăvit.
O dată stabilite aceste premize, reflecţiile noastre se bazează pe convingerea că Dumnezeu nu îi face pe oameni „homosexuali”. Dumnezeu îi face pe bărbaţi şi pe femei să trăiască o viaţă de iubire prin comuniunea lor complementară la toate nivelele:  fizic, emoţional, spiritual şi sexual. Portivit acestei viziuni, oamenii ajung să fie stăpâniţi de sentimente şi dorinţe (cu tentă pronunţat sexuală) pentru persoane de acelaşi sex – căutând împlinirea în activităţi erotice şi genital-sexuale – datorită stării căzute a omenirii în care s-au născut şi în care trăiesc. Oamenii, aşadar, nu sunt „homosexuali” în sensul în care sunt bărbaţi sau femei, negri sau albi, asiatici sau africani, ori un amestec de elemente rasiale şi / sau naţionale.
În vreme ce sexualitatea exprimată prin sentimente şi activităţi heterosexuale bine rânduite este un element esenţial în viaţa omului, dorinţele sexuale pentru relaţii trupeşti cu persoane de acelaşi sex nu sunt parte din identitatea sexuală fundamentală a unei persoane. Un bărbat cu gânduri şi sentimente pentru alţi bărbaţi este tot bărbat, iar o femeie atrasă sexual de femei este tot femeie. Toţi bărbaţii şi toate femeile, oricât de pure sau de impure ar fi sentimentele lor sexuale, sunt oameni ce nu pot fi – în mod esenţial - definiţi în umanitatea lor (dăruită de Dumnezeu) prin sentimentele şi dorinţele lor – sentimente şi dorinţe născute în ei prin moştenirea lor biologică, psihologică şi culturală, prin felul în care au fost trataţi de alţii, în special de familie, în condiţiile unei lumi căzute şi pervertite.[14] 




[1] Sintagma „întregul Hristos, cap şi trup” se regăseşte la Fer. Augustin: „totus Christus, caput et corpus”, în Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, 28:1, precum şi în alte locuri. Vezi de asemenea Sf. Grigore de Nisa, „în multe rânduri Biserica este numită şi Hristos, de către Pavel”, Viaţa lui Moise, 184; şi „cel care priveşte Biserica Îl priveşte direct pe Hristos. . . . Biserica este refacerea lumii”, Despre Cântarea Cântărilor, Predica 13; de asemenea Sf. Ioan Gură de Aur, „Căci aşa cum capul şi trupul formează un om, tot astfel [apostolul Pavel] a spus că Biserica şi Hristos una sunt. De aceea a numit Biserică trupul lui Hristos” Comentariu la Epistola întâi către Corinteni, Omilia 30.
[2] Marcu 2:19; Ioan 3:29. Prăznuirea Patimilor lui Hristos în Biserica Ortodoxă începe cu imnurile „Iată, Mirele vine” şi „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd frumos împodobită”. Slujbele liturgice din primele zile ale Săptămânii Patimilor sunt numite Slubele Mirelui. De Paşti, canonul pascal proclamă că Hristos a ieşit din mormânt „ca un Mire”.
[3] Efes. 5:23–32; 1 Cor. 6:15–19; and Gal. 3:23—4:7, care include imnul procesional de la botez, ce înlocuieşte Imnul întreit sfânt din Sfânta Liturghie în timpul marilor praznice ale Bisericii Ortodoxe (3:27) şi de asemenea lecturile din Epistole din Liturghia de Crăciun (4:4–7). Vezi şi Romani 8.
[4] Se spune că Sf. Herman de Alaska le-a cerut unor marinari ruşi să se îmbisericească, iar ei i-au răspuns că nu pot face aceasta deoarece sunt păcătoşi. Sf. Herman le-a răspuns că a fi păcătos este singura condiţie pentru a fi creştin, că numai păcătoşii sunt primiţi în biserică.
[5] Cuvântul „bun” (chrestos) apare în versiunea originală grecească (blago în slavonă). Este cuvântul folosit în Ps. 33:8, “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”.
[6] Vezi Rom. 6:2–11, lectura din Epistolă din Sfânta Liturghie Pascală ce se ţine în Noaptea de Înviere şi la slujbele baptismale din Biserica Ortodoxă. Vezi de asemenea Gal. 3:20; 6:14 şi 2 Tim. 2:11–13.
[7] 1 Cor. 6:20; 7:23; 2 Pet 2:1. Scrierile Sf. Siluan Athonitul (m. 1938) constituie o meditaţie simplă, frumoasă şi profundă asupra  ideilor din acest paragraf. Se găsesc, împreună cu lunga introducere analitică a Arhimandritului Sofonie Saharov, în Saint Silouan the Athonite (Essex, England: Monastery of St. John the Baptist, 1999 and Crestwood, NY: SVS Press, 2000).
[8] A te căi înseamnă a-ţi schimba gândul, modul de a gândi. A crede înseamnă a fi încredinţat de ceea ce auzi şi vezi. A fi botezat înseamnă să renunţi la ideile şi faptele trecute pentru a primi o nouă identitate. Cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Hristos primesc mintea Lui, se poartă în Duhul Său şi se identifică cu El în toate. Vezi prima predică creştină a Apostolului Pavel în ziua Cincizecimii (Fapte 2:14–42). De asemenea, Rom. 6:3–14, lectura din Epistole din cadrul Sfintei Liturghii din noaptea de Înviere şi de la slujbele baptismale din Biserica Ortodoxă; Efes. 4:17–32; Col. 3:1–17.
[9] Vezi Rom. 7:21—8:30. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus” (Rom. 8:2) este, de asemenea, numită „Legea lui Dumnezeu” (Rom. 7:25). Sf. Pavel o mai numeşte „Legea lui Hristos” (Gal. 6:2). În Epistola lui Iacov este numită „legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iacov 1:25).
[10] Folosesc expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex” după exemplul mişcării Courage din Biserica Romano- Catolică. Vezi Paul Scalia, “A Label that Sticks,” First Things, June/July 2005, No. 154, pp. 12–14.
[11] În prima din epistolele sale apostolice, Sf. Pavel se adresează tesalonicienilor astfel: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru [pneuma], şi sufletul [psyche] şi trupul [soma] să vi-l păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi adaugă: „Credincios este Cel care vă cheamă. El vă va îndeplini”. (1 Tes. 5:23–24). În traducerile englezeşti ale Noului Testament, „duhovnicesc” este, din păcate tradus uneori prin „supranatural”, iar „sufletesc” prin „natural” sau chiar „neduhovnicesc”. În unele traduceri patristice „sufletesc” este tradus prin „animal,” pornind de la cuvântul latinesc pentru suflet (anima).
[12] Uneori „chipul lui Dumnezeu” în oameni este identificat inexact cu duhul, sufletul sau mintea lor. Oamenii sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” pentru a avea atributele dumnezeirii şi astfel pentru a fi şi a făptui aşa cum este şi făptuieşte Dumnezeu, în deplinătatea umanităţii lor. Pentru a fi şi a făptui asemenea lui Dumnezeu, oamenii trebuie, înainte de toate, să fie duhovniceşti (pneumatikos, noetikos, logikos). Dar trebuie să fie şi sufleteşti şi trupeşti, ca parte bărbătească şi ca parte femeiască. Duhul / pneuma (sau mintea / nous sau cuvântul / logos) trebuie să stăpânească sufeltul şi trupul unui om, cu emoţiile şi patimile sale (vezi mai jus). Dacă numai „duhul” ar fi chipul lui Dumnezeu în oameni, atunci puteri netrupeşti (de exemplu îngerii), nu oamenii ar fi făcute „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Trebuie să remarcăm aici că Dumnezeu nu este „un duh”. Dumnezeu este total diferit (totaliter aliter) de făpturi în toate privinţele. A-l concepe pe Dumnezeu ca „duh” este o exprimare la fel de antropomorfică precum a vorbi despre ochii sau mâinile lui Dumnezeu. În Evanghelia lui Ioan Iisus spune „Dumnezeu este Duh” pentru a arăta că Dumnezeu nu este localizat nicăieri şi că trebuie slăvit „în duh şi adevăr” (Ioan 4:24). Domnul nu formulează aici o afirmaţie metafizică despre fiinţa lui Dumnezeu, care – potrivit interpretărilor scripturale datorate părinţilor ortodocşi ai bisericii, potrivit trăirii lor mistice personale – este „dincolo de fiinţă [hyperousios]” şi chiar „dincolo de dumnezeire [hypertheos]”.
[13] Învăţătura patristică ortodoxă arată că oamenii, pentru a fi cu adevărat oameni, au nevoie de harul lui Dumnezeu (kata charin theou), bunăvoire (kat’ evdokian), făptuire (kat’ energeian) şi putere (kata dynamin) – de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi este prin natură (kat’ousian). Alcătuirea lor ca fiinţe duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti face posibilă îndumnezeirea.
[14] Pentru moştenirea genetică şi influenţele mediului cu privire la sexualitate vezi Dean Hamer and Peter Copeland, Living with Our Genes, Why They Matter More Than You Think (New York: Doubleday, 1998), mai ales pag. 158–200. În 1993 laboratorul lui Hamer a descoperit aşa-zisa „genă gay” la care se referă în această carte (pp. 182–183). Vezi, de asemenea V. S. Ramachandran & Sandra Blakeslee, Phantoms in the Brain, Probing the Mysteries of the Human Mind (New York: HarperCollins, 1999). De asemenea, T. Hopko, Sin: Primordial, Generational, Personal [Audio recording] (Crestwood, NY: SVS Press, 1990).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.