Exerciţiu de admiraţie

Am ajuns (pentru a treia oară într-o săptămână) din nou la Arad. Cu nişte prieteni am revăzut După dealuri imediat după ce am participat la o informală conferinţă de presă ţinută în cafeneaua de la Cinema City, în prezenţa regizorului şi a interpretului principal. Am dorit să-i spun faţă-n faţă lui Cristian Mungiu (încă de la Occident, Corul pompierilor, Zapping, 4,3,2, Amintiri dinEpoca de Aur) că filmele lui mi se par uluitoare şi vrednice de toată admiraţia. Că-mi place felul în care a ştiut să evite ilustraţia şi artizanalul, izbutind să mărturisească un crez într-un mod extrem de expresiv, de cinematografic. Aba la a doua vizionare am remarcat icoana cu Iisus Mântuitorul de pe tâmpla bisericii (filmată prin uşa deschisă a bisericii), în penultima scenă. De acolo, chipul lui Hristos urmărea toatre personajele, toată zbaterea lor, dar şi demnitatea celor care, presimţind încotro se va îndrepta justiţia lumească, se pregăteau pentru drumul crucii. Mi-a plăcut şi travellingul lent din duba Poliţiei până când se văd numai chipurile Voichiţei şi Preotului (din profil), precum şi ale celor doi poliţişti, pentru ca apoi să o vedem pe Voichiţa prinvind spre parbriz, după aceea doar parbrizul prin care se văd două indicatoare în sens opus, spre o biserică şi-o mănăstire. Un autocar împroşcă parbrizul cu noroi; ştergătoarele, dintr-o mişcare, îl curăţă imediat. Konec filma. Şi aplauze de recunoştinţă din partea publicului de la Cinema City Arad pentru filmul lui Mungiu, în timp ce acesta va fi fost deja în avionul care-l ducea spre Bucureşti.