Poziţia copilului - Viața de după naștere

Luminiţa Gheorghiu în Poziţia copilului 

Poziţia copilului este încă un moment de vârf prin care trece, în aceşti ani, cinematografia românească. A avut succes de public şi critică la Berlin (a primit „Ursul de Aur”), a fost vândut în mai multe ţări din întreaga lume. Stilistic, valorifică semne şi imagini din tipul de realism al „noului cinema”, dar şi din zona „clasică”.

Găsesc, într-una din ferestrele facebook-ului, un dialog imaginar dintre doi bebeluși, aflaţi în pântecele maicii lor, care vorbesc despre viața de după naștere. Unul aşteaptă cu nerăbdare şi curiozitate ieşirea „la lumină”. Altul, asemenea personajului din desenul animat Get Out, susţine că după naștere nu este nimic (nu s-a întors nimeni), că naşterea e sfârşitul vieţii, că viața postnatală e imposibilă datorită cordonului ombilical mult prea scurt.

Una din temele centrale în filmul lui Călin Netzer e chiar cordonul ombilical ... din viaţa postnatală. Într-un fel, Poziţia copilului este – oricât ar suna de patetic – un imn de slavă adus dragostei de mamă: necondiţionată, nesecată şi bolnăvicioasă. Copilul, deşi acum bărbat „în toată firea”, rămâne pentru mamă – datorită nevăzutului cordon – tot copil („Cuculeţ”). Aceasta îl ajută, îl alintă, se umileşte pentru el atunci când fiul ei – unic – riscă să ajungă la puşcărie (a accidentat mortal – în culpă, după toate probabilităţile – un copil care trecea pe stradă neregulamentar) şi se lasă umilită. Copilul, sufocat, doreşte să se „deblocheze”, să respire aer curat. După ce – ni se dă a înţelege – s-a complăcut ani mulţi în puful în care a fost crescut. Poziţia copilului e şi filmul acelei prime „inhalaţii” de aer proaspăt – secvenţa de la final, a vizitei la familia copilului ucis în accident (nişte „oameni simpli”, resemnaţi – prin credinţă – cu „voia lui Dumnezeu, drăguţu’”).

În ceea ce mă priveşte, am rămas, după vizionare, cu gândul la actori (Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Ilinca Goia, Nataşa Raab, Florin Zamfirescu, Vlad Ivanov, Tania Popa, Adrian Titieni) şi dialoguri – „strânse”, tăioase – (Răzvan Rădulescu şi Călin Netzer), dar mai ales la cea care, cu puţină vreme înainte de a pleca la cele veşnice, mi-a tăiat cordonul ombilical cu câteva cuvinte de adio pe care nu le voi uita niciodată...