Citesc (de fapt,
recitesc) un studiu, încă inedit, al lui Costion Nicolescu dedicat regizorului
Andrei Tarkovski. Găsesc la un moment dat (în capitolul „Andrei Tarkovski în
oglinda creştinismului”) o referire la Pr. Iustin
Marchiş, vrednicul arhimandrit de la mănăstirea Stavropoleos, cunoscut pentru revival-ul pro-bizantin şi anti-kitsch al acelui lăcaş istoric din
centrul Bucureştiului, pe care de peste 20 de ani îl păstoreşte. Ei bine, arată Costion Nicolescu, până şi un om al Bisericii „mai deschis spre cultura lumii
şi mai cunoscător al ei” poate spune că „odată cu Andrei Rubliov se
încheie viziunea creştină a lui Tarkovski, că ea nu mai este de regăsit în
filmele sale ulterioare (!??!)”. Afirmaţia ierarhului de la Stavropoleos pare
să fi fost rostită în cadrul unei întâlniri cu Maria Tarkovskaia, sora lui
Andrei, cu ocazia unei vizite a acesteia
la Bucureşti. Dar îmi amintesc că, pe la mijlocul anilor 90 l-am cunoscut
personal pe Pr. Iustin şi, în scurta noastră întrevedere, mi-a mărturisit
acelaşi lucru.
 |
| Andrei Rubliov |
În continuare, rafinatul
comentator al lui Tarkovski rememorează o vizionare de film alături de Părintele
Dumitru Stăniloae. Atunci, la începutul anilor 80, văzuseră împreună Călăuza, iar autorul Teologiei Dogmatice Ortodoxe (dar şi a
volumului polemic Poziţia domnului Lucian
Blaga faţă de ortodoxie şi creştinism) a fost „extrem de impresionat de
film, găsind în el numeroase trimiteri şi sugerări creştine”. Că un preot, fie şi „deschis spre cultură”, crede că Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalghia şi
Sacrificiul – filmele realizate de
Tarkovski după Rubliov – sunt străine
de o „viziune creştină” asupra vieţii poate fi, la limita absurdului, de
înţeles. Cum rămâne însă cu cei care – tot creştini şi, unii, chiar preoţi – nu
se împacă defel nici măcar cu Andrei Rubliov?
Pentru ochiul puritan şi cristalofil, secvenţelele pline de un eros „păgân” şi „ritual” din
segmentul Praznicului (vrăjitori,
oameni despuiaţi şi dezlănţuiţi filmaţi într-o „agitaţie valpurgică”) sunt
„smintitoare”, „blasfematoare” şi „revoltătoare”. Este, atunci, Andrei Rubliov, un film tributar unei „viziuni creştine” sau nu?
 |
| Andrei Rubliov |
Răspunsul se află, cred, nu numai în filmul în
sine, în opera integrală a regizorului numit (şi, largo sensu, în cercetarea atentă a contextului, a duhului, iar nu
în proslăvirea fariseică a literei), în mărturiile sale publice (interviuri, Jurnalul, Sculpting in Time ş.a.), ci şi
în conştiinţa şi gândirea fiecărui privitor în parte. Soljeniţân: „Linia de
despărţire între bine şi rău trece prin inima fiecărui om” – aici stă cheia
desluşirii unui film, a unei cărţi, a imaginii propuse de artist. Nu există soluţii
de-a gata, valabile oricând, oricum şi pentru oricine. Lămurirea este un proces
de lungă durată, uneori ţine o viaţă întreagă. Şi nu se poate traduce printr-o argumentaţie
verbală, ci printr-o anumită educaţie ... duhovnicească. Nu este o noţiune ce
trebuie „implementată” arbitrar în mintea cuiva, ci o stare (poetică) de care
cel ce doreşte să „înţeleagă” este chemat – în libertate, fără niciun fel de
constrângere – să se împărtăşească.
 |
| Andrei Rubliov |
Ca şi Dostoievski, Tarkovski s-a apropiat de Biserică
anevoios, asemenea unui om al cărui „organ al credinţei s-a atrofiat”. Filmele
sale sunt expresii (prin excelenţă cinematografice) ale acestei traiectorii de
atracţie-respingere faţă de tainele Bisericii. În acest sens, poate că au mai
multă dreptate spectatorii creştini care caută ipostaze ilustrative ale vieţii
lor duhovniceşti şi preferă filme denotative ca Iisus din Nazaret, Preotul sau Ostrov.
Spre deosebire de Tarkovski (care prin fiecare film al său şi-a contrazis
publicul, propundându-i adesea viziuni stranii, greu de desluşit, enigmatice, „elitiste”),
regizorii filmelor mai sus pomenite (şi alţii asemenea) oferă imagini şi
chipuri „ca la carte”, cu învăţăminte „la vedere”, fără „sminteli” şi sofisticărie
stilistică. Astfel, nu trebuie să ne mire că, datorită „conotaţiilor” şi „ambiguităţii”
sale, Tarkovski este situat în afara (sau la limita) duhovniciei creştine.
 |
| Călăuza |
Adevărata
pricină de mirare ne-o oferă tot un cărturar, iubitor de Rubliov, Călăuza, Concurs (filmul lui Dan Piţa), La dolce vita, Blowup, Kagemusha sau Jesus Christ Superstar: Nicolae
Steinhardt. Cărturarul de la Rohia şi-a îmbisericit mintea în temniţele
comuniste (unde a primit botezul ortodox, în clandestinitate), iar spre amurgul
vieţii a intrat în monahism. Variatele sale incursiuni (ca mirean, dar şi ca
monah) în lumea literaturii universale, a filozofiei, muzicii, teatrului,
filmului, teologiei ş.a. l-au învăţat să creadă că „orice om este creştin”, că
„străinul” pe care îl coniserăm adesea rupt de valorile noastre este
totuşi „aproapele nostru, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al
termenului”. Iată că labirintul culturii nu îi „sminteşte” şi nu îi „dezrădăcinează”
decât pe cei fără o serioasă „temelie lăuntrică”, iar descoperirea altor
universuri este „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a
nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.
 |
| Concurs |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu