Stalker via Paul S Grigoriu

Paul Slayer Grigoriu despre filmul lui Andrei Tarkovski, Stalker (Călăuza)

O corespondenta literara a acestui film - sau a esentei sale - se gaseste in Procesul lui Kafka. Acolo, un om sta in fatza unei usi pazite si nu poate sa intre. Cand trage sa moara, paznicul se pregateste sa plece. Mirat, muribundul il intreaba daca nu se teme ca pe usa lasata libera va putea intra oricine. Iar paznicul ii raspunde: "Nu, usa aceasta era aici doar pentru tine". 

Suntem permanent in drum spre Emaus, cu tristetile noastre, fie ele vulgare sau chiar metafizice - pentru ca Luca si Cleopa erau totusi tristi de moartea Mantuitorului, nu de ce aveau sa manance. Insa, dupa cum spune parintele Arsenie Papacioc, tristetea e o ispita de la cel rau. Pentru ca Hristos e mereu cu noi, doar ca "avem ochii legati". A patrunde in Zona inseamna si a deschide ochii si a-L vedea pe Cel care nu se departeaza nicio clipa de noi. 

Si daca pentru Scriitor si Profesor faptul ca nu intra in "camera" este rezultatul necredintei si neputintei, pentru Calauza e semn de smerenie. A renuntat cu totul la dorintele sale, a renuntat la sine de dragul altora, si prin aceasta ESTE deja in camera. E ca in cazul Maicii Domnului, despre care un sfant ajuns in cer s-a mirat ca nu a gasit-o acolo, insa i s-a spus ca Preasfanta lasa cerul pentru a fi mereu pe pamant, alaturi de cei care o cheama si au nevoie de ea.  

"Nimeni nu poate trai in Zona" - desigur, pentru ca daca am vedea fatza lui Dumnezeu am muri. Spun sfintii care s-au apropiat mult de Dumnezeu (Sfantul Siluan, de pilda), ca atunci cand vine in tine harul, lucrarea lui este atat de puternica, incat daca nu s-ar retrage un pic, cu siguranta ai muri. 

Cred ca in privinta nebuniei intru Hristos, ne apropiem de inchiderea unui cerc. Sfantul Apostol Pavel spunea despre sine si despre ceilalti apostoli ca sunt nebuni intru Hristos, iar pentru crestinii de atunci acest lucru era usor de inteles, pentru ca simpla pomenire a Numelui Mantuitorului putea aduce dupa sine moarte si chinuri. Cu timpul, dupa "oficializarea" crestinismului, au aparut acei nebuni intru Hristos cum ii stim astazi, aparent smintiti, insa din smerenie. Cred ca manifestarile lor au fost profetice. Nu numai pentru ca le aratau oamenilor de atunci desertaciunea vietii lor, ci si pentru noi. Caci astazi traim cu adevarat intr-o epoca postcrestina, si orice raportare la Hristos incepe sa fie privita din ce in ce mai ciudat. Cu adevarat, lumea incepe sa-i vada din nou pe crestini ca pe niste nebuni si trebuie sa ne asteptam - sa fim pregatiti - ca uimirea si scarba oamenilor care se uitau odinioara la un ascet care tara un caine mort pe strazi strigand "acesta este Dumnezeul vostru!" sa se rasfranga, azi sau maine, asupra oricui va mai marturisi credinta. Si poate ca ar trebui sa le infatisam celorlalti credinta exact asa cum e in Calauza - o ingramadire de absurditati; pentru ca pe acestea omul contemporan le vede mai bine, de acestea se poate apropia, chiar daca initial nu spera nimic de la ele. Acestea sunt familiare imaginii sale despre lume, nu ingerii si "locul de verdeata". Sigur, stim de la Steinhardt ca Imparatia este foarte probabil cea imaginata in copilarie, si ca Dumnezeu cu adevarat ar putea fi un batran cu barba alba, bun si milostiv, insa pentru a comunica acest lucru lumii contemporane, trebuie sa pornesti de la ce stie ea sa vada: fiare, ruine, absurditati. 

As vrea sa adaug un lucru legat de catapeteasma. Rolul ei initial a fost sa LEGE altarul de naos, sa fie ca o punte intre credinciosi si taina Intruparii manifestata nu doar in altar, ci in intreaga biserica. Intre timp insa, a ajuns - din cauza perceptiei noastre eronate - sa fie privita ca o DESPARTIRE intre "laici" si "preotime". Asa spun si definitiile: "perete DESPARTITOR intre altar si restul bisericii". De aceea multi preoti ortodocsi au renuntat la ea si slujesc Sfanta Liturghie in vazul credinciosilor. Nu este, desigur, de vina catapeteasma, ci reaua noastra privire. Si imi aduc aminte toate acestea, desigur, intr-un alt context, al unei tendinte de desacralizare a artei religioase apusene, de cele spuse de un extraordinar profesor de la Conservatorul din Bucuresti, Dinu Ciocan. Vorbind despre Matthäuspassion a lui Bach, spunea: "Iubesc aceasta lucrare, dar ea trebuie ascultata cu mare atentie, pentru ca exista riscul ca, ramanand fascinati de frumusetea vitraliilor, sa uitam sa privim cerul".