Dumnezeul Prieteniei

La vama # 45/46 sunt copleşit de telefoane, SMS-uri – de aproape şi de departe – şi de o stare de wellness pe care doar în vis, şi doar foarte rar, mi-o imaginam. Viaţa e frumoasă, dar mă gândesc la ce mi-a spus chiar şi azi amicul cu nume de împărat, care crede că iubirea dintre oameni e mai mereu o patimă. Îmi venea să-i răspund că dragostea nu e lucru demodat, că iubirea n-are nici timp, nici chef să moară. Dar am revăzut, cu el şi cu mare bucurie, filmul Faleze de nisip.

Mă cercetez, aşadar, şi mai mult, să nu uit, furat de peisaj, că totu-i trecător şi că veşnică se cade să fie doar slava pentru Cel care ne dă aceste mici-mari bucurii ale vieţii. Care încep şi se termină în ograda proprie, în – cum se spunea odată – bătătură.

La urma urmei, şi acesta este sensul vieţii: să-ţi cultivi şi întreţii bucuriile. Şi prieteniile. Cu ei, cu prietenii din casă şi de la masă, cu prietenii din afara casei, cu prietenii pe care – într-un fel sau altul – ţi i-a furat timpul, trecem dincolo. Pe ei se cade să-i păstrăm şi să-i iubim. Chestie de mentenanţă. Şi de profilaxie împotriva a tot ce e urât, smintit, strâmb şi beteag.

Da, în adâncuri, conştiinţa omului nu poate fi decât tragică. Pentru că ştie că „vine vremea să fim boare, cer şi aer clar” (Romulus Vulpescu) şi nu putem opri în loc timpul în care am fost fericiţi. Dar când, prin fereastra facebookului, primeşti de ziua ta o astfel de epistolă măgulitoare (semnată: Dan Voinea), nu poţi decât să dai – iar – slavă Dumnezeului Prieteniei: 

Acum un sfert de veac, într-o cazarmă din vestul ţării, s-a născut o prietenie. Şi de câte ori îmi amintesc de ea mi se pare ca viaţa s-a străduit să dea sens chiar şi unui stagiu militar. 
N-am găsit nici un motiv pentru care celălalt recrut să fi găsit în mine un prieten. Mi se părea (ca şi acum) că nu am nimic de oferit unui om dăruit cu toate, inteligenţă, spirit, echilibru, generozitate. Şi atunci de ciudă mi-am dorit să-l fur de toate câte are şi câte mai ascunde încă. Nu numai că nu s-a opus dar mi-a şi dat o mână de ajutor în aşa fel încât să pot strânge repede şi fără să mă vadă nimeni. 
Asta face de 25 de ani fără să audă de la mine măcar un mulţumesc. Şi asta face cu toţi cei care îi ascultă cursurile în fiecare zi la şcoală. Pentru că între timp recrutul a devenit pedagog. Şi ca orice pedagog, are de fiecare dată un repetent în fundul clasei care-I deranjează la ore. El nu ştie că, de fapt, repetentul zgomotos sunt eu şi briceagul cu care m-am hotărât ingrat, ca orice hoţ, să stric definitiv băncile tuturor şcolilor la care a predat. Am scrijelit ilizibil mereu acelaşi lucru, ceva din cale-afară de stupid, cred, pentru că era în engleză, singurul lucru care nu m-a învăţat. Trebuie să fi fost titlul unui film… “To Sir, with Love”.

Iertare (autor: Dan Voinea)