Aceşti îngeri trişti ...

De Praznicul Sfântului Toma s-a-ntâmplat să mă gândesc, mai mult şi mai intens decât de obicei, la meseria de actor. La strălucirea actorului, aşa cum se vede „din afară”.  La sensibilitatea actorului şi la drama trăită de el atunci când, dintr-o pricină sau alta, se desparte de teatru, de film. Pe de altă parte, recunosc: actorii, ca şi neactorii, au aceeaşi nevoie să-şi găsească identitatea. Au aceeaşi nevoie de o vorbă bună. Şi sunt deopotrivă chemaţi să joace rolul – unul, singurul – de pe scena vieţii pentru care-au fost creaţi. Să înveţe să fie oameni. Oameni vii.

De câteva ori s-a întâmplat să întâlnesc câţiva din „aceşti îngeri trişti” – face to face ori să schimbăm mesaje prin fereastra facebookului. Nu ştiu ce mă face să am cea mai mare admiraţie pentru această breaslă, pentru lucrarea lor. De fapt, e mult spus. Doar câţiva dintre ei, prin rolurile lor din teatru sau film, mi-au inspirat şi-mi inspiră – necondiţionat, ireversibil – acest exerciţiu de admiraţie ce mă hrăneşte. Am dorit să-i întâlnesc şi, pe unii, chiar i-am întâlnit. Sunt convins că neîntâmplător. Aşa cum s-a întâmplat în ultimele două zile cu interpreta Danei din Sfârşitul nopţii, a cărei replică-rapel e: „Ce rost are să vrei să te grăbeşti la întâlnire cu cineva care ştii că nu te va aştepta la nesfârşit?”. Timpul pe care l-am petrecut împreună toţi cinci a fost un dar. Ca şi cum – din cer, de undeva – mama ne-ar fi regizat întâlnirea, petrecerea, bucuria. Chiar de Praznicul când se împlinesc trei ani de la săvârşirea mamei din această lume (Duminica Tomii, 2011). Şi poate că tot ea, mama, este cea care a rânduit şi cvasi-reuniunea de familie din seara Praznicului.

La capătul zilei, urmărit de o vorbă-n vânt (premeditată?, spontană?) a unei „măşcioane”, mi-am spus aşa: de pace şi tihnă are parte nu cel ferit să audă răutăţi, nu cel înconjurat de vorbe bune şi împreună-pătimire, ci doar acela care ştie cum să primească şi cum să-şi gestioneze „săgeţile”, neroziile, veninul sau indiferenţa răsfrânte asupra sa de la unii, de la alţii. De fapt, doar prin lucrarea harului (care nu, nu e basm şi nu e poveste) ne putem ţine-n frâu pornirile ce ne-ndeamnă a cârti, a răsplăti cu aceeaşi monedă, cu aceeaşi răutate. Astfel, singura grijă ar trebui să fie cunoaşterea, dobândirea şi apoi păstrarea lui. Asta e toată „filosofia”.