Casa dintre câmpuri, sinonimul firescului semnificativ

În zona producției de filme pentru televiziune inspirate din viața „satului socialist”, Casa dintre câmpuri (cu titlul provizoriu: Prețul încrederii) este – de departe – o excepție. O excepție fericită și un exercițiu de admirație pentru una din vocile autentice ale filmului românesc dintotdeauna: Alexandru Tatos.  „Zgomotele și muzica  l-au împlinit și l-au echilibrat...Nu e un film mare, dar nici nu mă face de rușine.” (Tatos despre filmul său, în Jurnal).

Nu clișeele conflictelor de producție agricolă dintre un inginer zelos și un președinte de CAP retrograd, „fără suflu” și alergic la noua generație sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea sa aruncată asupra unei lumi invadate de kitsch, delațiune și arbitrar – teme preferate ale regizorului și în Mere roșii, Secvențe sau Secretul armei secrete. Kitschul, nota bene, este observat Tatos de la țară, unde veacurile șlefuiseră „o tradiție a echilibrului și a grației”, iar geniul creator atingea „o perfectă demnitate a expresiei” (Nina Cassian, „Casa dintre câmpuri – un film ca o strângere de mână”, în Magazin Estival Cinema 1979)

Punctele forte, în Casa dintre câmpuri, sunt datorate regiei și echipei (actori, scenografi, compozitor, monteuri, ingineri de sunet) „care realizează o supra-extra-dramaturgie” (Ecaterina Oproiu). Amza Pellea izbutește unul din cele mai bune roluri în film (alături de cele din Duios Anastasia trecea și Imposibila iubire), Mircea Diaconu – o „lichea” – părăsește, aici, tipologia „băieților buni” (Nunta de piatră, Mere roșii, Filip cel bun, Profetul, aurul și ardeleniii), Dorel Vișan îmbracă pentru întâia oară costumul de milițian, iar Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc formează pentru prima dată un cuplu pe ecran (așa cum aveau să mai fie în Proba de microfon și  Croaziera). Toți „anti-eroii” și „anti-eroinele”  lui Alexandru Tatos luptă pentru ceea ce, în Jurnalul său, regizorul numea „păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor”. Este destinul împărţit de doctorul Irod al Merelor roşii, de Doina din Rătăcire, de Anastasia din Duios Anastasia trecea, de inginerul şi de fata din Fructe de pădure, de regizorul (jucat chiar de Tatos) din Secvenţe, de personajele principale din Cine are dreptate?, de inginerul Radu (Mircea Daneliuc) din Casa dintre câmpuri, ce duce „o existență solitară” și – cu un firesc grăitor, semnificativ, rar întâlnit în filmele românești – se revoltă nu doar împotriva kitschului, ci și a injustiției și lipsei de eficacitate. Este o revoltă transformată în cumințenie (cumpătare), încă departe de revolta transformată – în o serie de filme românești de după 1990 – în expresie sordidă și isterie generală.  

Ceea ce satrapii din administrația cinematografiei românești numeau „întregul și faptele cu adevărat grave” din Casa dintre câmpuri, aveau să se mai regăsească doar în câteva filme, până la mijlocul anilor 80. „Intelectualizarea” și înnoirea limbajului cinematografic în perioada acelor ani (mărturie stau filmele lui Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Dan Pița, Mircea Veroiu, Ada Pistiner, Stere Gulea, Constantin Vaeni și Alexandru Tatos) rămân până în ziua de azi semne ale unui feonomen pe cât de interesant, pe atât de îmbucurător.  

Micul lord

Mai e ceva până la Crăciun, însă Little Lord Fauntleroy (Micul lord) poate fi revăzut oricând. Nu am înțeles atunci, în 1983, care e numele său adevărat. Nu știam de ce (prin ce) e atât de înduioșător. În exact același an, în România se termina de filmat și montat De ce trag clopotele, Mitică, sordid-grotesca adaptare a lui Pintilie după Caragiale, difuzată abia din 1990. Două perspective opuse asupra naturii omenești: duhul blândeții versus bășcălia generală.
Am revăzut de atunci, de-a lungul anilor, și Micul lord și Mitică. Lumea, de bună seamă, este mai aproape de „simțirea enormă” și „vederea monstruoasă” din carnavalul lui Pintilie. În special acolo unde norma este „abjecția urât mirositoare”, iar nu „abjecția cu aer condiționat” (Andrei Vieru). Și totuși, fața nevăzută a inimii mele (doar a inimii mele?) tânjește după povestiri asemenea Colindului de Crăciun și Micului lord. Conștient că bunătatea personajelor de acolo, hristică și „supraomenească”, la fel ca metamorfoza („îmbunătățirea”) lui Scrooge și a Contelui (prin „schimbarea minții” - metanoia), sunt cu neputință de priceput cu o minte „modernă”, „civilizată”. Câtă nevoie avem să ni se amintească, uneori, de prilejurile ratate, de ocaziile când puteam fi buni și răbdători, dar nu am fost!... Și totuși, sunt momente (sau chiar vârste) când nu putem îngădui mărinimia unui copil, când blândețea altora ni se pare o povară imposibil de purtat. Dar numai ea, „iubirea nebună” - necondiționată, dezinteresată și neschimbătoare - pentru cel cu inima (încă) împietrită mai poate reda ființei numită om rostul și demnitatea.
În ceea ce mă privește, nu pot uita dedicația primită pe volumul cu traducerea în română a Micului lord, primit-o în dar de la o doamnă bibliotecară: „Lui Marian, cu nădejdea că va iubi întotdeauna frumosul și adevărul”. Nu mai am, din păcate, acel volum - l-am vândut, cu ani în urmă, la un anticariat. Dar nu pot uita îndemnul celei căreia îi spuneam tanti Anișoara și care, în acei ani, a înzestrat biblioteca unui liceu tehnologic din centrul orașului cu toate aparițiile editoriale importante. Nepăsându-i că ocupațiunea mintală a elevilor de la acea școală tehnică era în cu totul altă parte, nu la marea literatură a lumii...

 

Casa dintre câmpuri - „un film fratern, ca o strângere de mână”

Nina Cassian - Inscripții pe o casă de țară

„Casa dintre câmpuri nu sună atât de frumos ca Ilustrate cu flori de câmp – e un titlu șters, neutral, parcă dinadins neatrăgător. Ca un program. Un program al refuzului oricărei ostentații. Ostentația nu se ivește de obicei decât acolo unde substanța e sărăcăcioasă. O idee palidă se fardează cu vorbe tari. Un sentiment debil ia poză de gladiator. Dar realitatea din acest film este atât de grăitoare, atât de țipătoare, încât orice îngroșare de timbru suprapus ar fi dus la bruiaj.

Cine țipă în filmul lui Alexandru Tatos? În primul rând, țipă kitschul, strident prin natura sa; kitschul, în decorația de interior ca și acela din viața interioară a unor personaje; kitschul din vestimentație, ca și acela din mentalitatea acelorași; kitschul fără leac, mărturie a unor structuri umane rudimentare, hrăpărețe și nocive, ca și kitschul inocent, simplu avatar al lipsei de educație, cu șansa certă de a fi eliminat la timp; kitschul involuntar și cel folosit cu luciditate pentru prostirea semenului.

Cu atât mai violent se distinge kitschul cu cât el își face apariția la țară, acolo unde veacurile au șlefuit o tradiție a echilibrului și a grației, acolo unde geniul creator atinge o perfectă demnitate a expresiei.

Pe parcursul filmului, mai țipă și inginerul agronom, exemplu de inițiativă și energie constructivă, inteligență în acțiune, adversar al rutinei și al compromisurilor. Nu din carte (ca la carte), ci din viață, bătăios și lipsit de tact cum este epl pierde lupte de suprafață și învinge în profunzime. Aceatsă posibilă rețetă a fericirii are, deseori, gust amar și tot, deseori, efectul ei se manifestă târziu (în unele cazuri chiar tardiv). Important e că țipetele inginerului sunt nu numai anti-kitsch, ci și pro-dreptate și pro-eficacitate. Spre deosebire de țipetele contabilului bătut de femei, țipete lașe, meschine, vindicative, sonorități ale neputinței.

Dar mai presus de țipete, există în acest film un grai al firescului, un firesc grăitor, adică semnificativ, în care sunt incluse pasagiile, psihologiile, rostirea însăși (lucru rar în filmele noastre!), evenimentele mai mari sau mai mici care circumscriu o actualitate savuroasă prin autenticitatea ei, educativă, da, prin dezvăluirea unor contradicții și atitudinea față de ele. O lecție (pentru scenariști, regizori, cronicari și public): nu există realitate banală. Banalitatea aparține exclusiv punctului de vedere, interpretării, personalității sau lipsei de personalitate a autorului. Banalitatea este o culpă estetică – viața e nevinovată în acest sens.

Și, în sfârșit, ca în Mere roșii, am simțit că un grup uman, o echipă mi se adresează cu căldură, că nu îi sunt indiferente înțelegerea și participarea mea, că mă invită să gândesc alături de ea adevăruri care ne privesc pe toți.

Un film fratern, ca o strângere de mână.”

Magazin Estival Cinema 1979 pag. 33