Ciorne de cinefil - 2014

Prin câteva momente de grație, și anul 2014 avea să-mi aducă aminte de ceea ce contează și de ceea ce, nu doar că nu contează, ci dăunează. Și nu contează, ci dăunează, să iei binele și armonia drept o datorie pe care viața o are față de tine. Viața însă nu are nicio datorie față de nimeni. Ceea ce ni se întâmplă, atunci când ni se întâmplă – binele, armonia – sunt daruri pe care nu le merităm. Și pe care s-ar cuveni să le primim și cinstim ca atare – iar asta contează. Iată câteva din aceste momente-daruri:

            ● La începutul anului 2014, în Cinema, cinema, cinema – volumul omagial dedicat omului de cinema Dan Pița și scris de Titus Vâjeu – descopăr fotocopia unei epistole inedite a Monahului Nicolae Steinhardt. (Știam de ea încă de pe la mijlocul anilor 90, când l-am întâlnit întâia oară pe Dan Pița; mi-a vorbit de ea în 1994, însă atunci numele lui Nicolae Steinhardt nu-mi spunea nimic.) Rândurile sale surprind cu o nepereche acuratețe forma creatoare excelentă în care se afla Pița atunci când a filmat Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri și Pas în doi (patru din filmele sale cele mai bune): „Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Hristos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).” Din păcate, aprecierea lui Steinhardt se pierde în paginile cărții, excesiv de generoase în laude, laude, laude și prea puțin interesate să-l caute pe Dan Pița „precum este”. M-am bucurat mult de aceste cuvinte, așa cum m-am bucurat și de film, de fiecare data când l-am văzut (prima oară în 1985, la Televiziunea Iugoslavă). M-a uluit puritatea și firescul Puștiului jucat de Bleonț și, recunosc, nu am deslușit în Concurs niciunul din „semnele Împărăției lui Hristos”, așa cum o face Steinhardt în epistola sa și în cronica filmului („Fiul echipei”) apărută în volumul Critică la persoana întâi (ediția întâi, 1983). 

● În luna aprilie am fost invitat să țin un fel de „master class” în fața unor elevi de clasa a VIII-a. Le-am vorbit (cu aplicație la filmul iranian Culoarea paradisului, pe care îl văzuseră) despre handicapurile „la vedere” (fizice) și despre handicapurile „ascunse” (metafizice), infinit mai grave. Le-am spus că doar venirea în fire a omului, nu destrămarea lui, e (ar trebui să fie) pricină de mirare. Acești elevi au fost norocoși: au avut parte de o dirigintă care a pus mult suflet în educarea lor și nu s-a poticnit în purtarea lor, nu întotdeauna cuminte și înțeleaptă. Majoritatea dascălilor au uitat (dacă au știut vreodată) care le e menirea.

            ● Descopăr și citesc o carte recentă de Franky Schaeffer (regizor, scriitor, artist plastic american), Why I Am an Atheist Who Believes in God. Cu 25 de ani în urmă, Schaeffer avea să devină ortodox. Odiseea lui întru aflarea Bisericii (după o îndelungată experiență protestantă și după câțiva ani de tatonare a mediului romano-catolic) a descris-o în Dancing Alone. A Quest for Orthdox Faith in a World of False Religions (carte pe care am tradus-o). Acum, când o devastatoare îndoială îi zdrobește entuziasmul și bucuria, autorul se declară (încă) sedus doar de frumusețea estetică a Ortodoxiei și îi câștigă admirația doar o sfântă a zilelor noastre, precum Maria Skobtsova (1891-1945), arestată de Gestapo și trimisă în lagărul de la Ravensbrüch, unde s-a dus în camera de gazare în locul unei femei evreice. 

● Vara, după o săptămână la 2 Mai, am petrecut două zile la cafeneaua culturală bucureșteană „La Vulturi”. Am moderat sesiunea de Q&A de după proiecția filmului După dealuri (invitate speciale: actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur, laureate ex aequo ale Premiului de interpretare, Cannes, 2012), iar în seara următoare, fiul meu cel mare a susținut un microrecital la pian și nai.

  

● La începutul lui august am participat la slujba de hirotonire (preoțire) a monahului Valerian (fostul actor Dragoș Pâslaru) de la Mănăstirea Pătrunsa. 

● La Cinemateca BCUT, cu acordul DacinSara și CNC, am continuat să prezint câteva filme românești de excepție de dinainte de 1990: Viața nu iartă (Manole Marcus, Iulian Mihu), Casa dintre câmpuri (Alexandru Tatos), O lacrimă de fată (Iosif Demian), Sfârșitul nopții (Mircea Veroiu), Imposibila iubire (Constantin Vaeni).

Viața nu iartă

Sfârșitul nopții

Casa dintre câmpuri

O lacrimă de fată

Imposibila iubire

● Oarecum împotriva voinței mele, am văzut trei din filmele anului ce nu figurează în repertoriul de la Cinema City, în orașul meu: Ida (Premiile Europene de Film: Cel mai bun film, Cea mai bună regie, scenariu, imagine), Somn de iarnă (Palme d’or, 2014) și Quod Erat Demonstrandum (Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film din Roma). Primul, în alb-negru, cu dialoguri „minimaliste” (dar mereu pline de substanță, de sens), e foarte expresiv. Miza îmi pare foarte aproape de „inima” filmului După dealuri: credința care te păstrează (salvează) față de îndoiala care te zdrobește (risipește). În ciuda împrejurărilor. Cel de-al doilea, color, mizează deopotrivă pe imagine și cuvânt. Este o meditație pe tema fericirii și a comportamentului față de rău, cu rădăcini în Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Ingmar Bergman (Somn de iarnă rimează cu Lumină de iarnă a regizorului suedez existentialist) și chiar în Pateric. Al treilea, tot alb-negru, reconstituie – fără ostentație, fără să adopte „estetica urâtului” – atmosfera din ultimii ani de communism, în România. Și aduce în discuție câteva cazuri de excepție (profesori universitari de matematică), colaborarea cu Securitatea, rezistența prin cultură. L-am văzut la Cinema City doar pentru că Cinema City este unul dintre producători. Numai așa se explică de ce a putut rula, cu săli aproape goale, trei săptămâni.

Ida

 

Somn de iarnă

Quod Erat Demonstrandum

● Tot printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd și Detachment / Indiferență, un film-poem din 2011, o cronică a unei morți anunțate (educația) pe tema unei lumi în adormire (când nu e de-a dreptul dezlănțuită, rebelă fără cauză). 

Detachment / Indiferență

● În noiembrie, criticul de cinema Sebastian Ceolca de la Filmsense mă invită să scriu despre filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori și l-aș recomanda. Îi răspund bucuros că, atât pe ecranele cinematografelor, cât şi pe monitoare, dar – mai ales – cu ochii minţii, am văzut de cele mai multe ori apologul tarkovskian pseudo-S.F., Stalker / Călăuza. L-aş oferi fiecăruia în dar pentru că el însuşi, ca toată opera lui Tarkovski, este un dar. Şi un prilej, rar, de a pătrunde în adâncul conştiinţei omeneşti cu mijloace filmice revelatorii, nu plasticizante. Pentru că este o tulburătoare experienţă cinematografică, o stranie meditaţie pe marginea câtorva teme cruciale în gândirea contemporană şi totodată o invitaţie insolită de a-ţi descoperi, cerceta şi contempla fiinţa lăuntrică.

Stalker / Călăuza

            ● Dacă, în privința literaturii, 2013 a fost – pentru mine – anul revelației numite Cinghiz Aitmatov, în 2014 l-am cercetat pe Alexandr Soljenițîn. Capetele de admirație se numesc: Casa Matrionei, Incident la gara Kocetovka, Iubește Revoluția!, O zi din viața lui Ivan Denisovici, Primul cerc, Pavilionul canceroșilor, Vițelul și stejarul, Ca bobul între pietrele de moară. Plus mega-interviul filmat de Alexandr Sokurov: Nodul. Dialoguri cu Alexandr Soljenițîn (1988). Finalul primului volum memorialistic, Vițelul și stejarul, surprinde în cuvinte foarte exact gândul și nădejdea acestui colos al veacului XX, aceea de a nu se „slobozi” din „Mâna Celui Prea-înalt”, de a nu fi zdrobit de propria mânie față de „forța impură”: „Probabil există, și de data aceasta, erori în previziunile și calculele mele. Multe lucruri, chiar apropiate, încă îmi scapă; Mâna Celui Prea-înalt mă va cerceta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhnește. Aceasta mă și bucură, aceasta mă și întărește în credința că nu concep și nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuțită atârnând deasupra forței impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăți și s-o împrăștie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna ta!”

Nodul

            ● În fine, 2014 a însemnat și alegerea noului Președinte al României și a noului Mitropolit al Banatului. O alegere (Klaus Iohannis) și o numire (IPS Ioan) pe care, mărturisesc, le așteptam și le doream.

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Dacă există Crăciun fericit, există şi Crăciun nefericit? – mă întreabă fiul meu. Și-mi amintesc de Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens, cu a sa emoţionantă metamorfoză a paranoiei în metanoie. Fermecătoarea şi duioasa poveste a lui Dickens despre recuperarea morală a unui om cu „inima îngheţată” rezonează, peste timp, cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt şi ursuz află că suferă de cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După ce, precum Ebenezer Scrooge (cămătarul din povestirea lui Dickens), întâlneşte şi el un fel de „Spirit al Crăciunului, i se luminează deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine în timp record construirea unui loc de joacă pentru copii. 

Ikiru (A trăi)

Dar ce altceva este Zona lui Tarkovski din Călăuza, dacă nu tot o călătorie metafizică (spre adâncurile sufletului omenesc) şi geografică (spre Camera unde se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi mai chinuitoare dorinţă a omului) întru iluminare? În pragul acelei Camere, neuitata Călăuză le spune Profesorului şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!” Spre deosebire de „îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a Profesorului din apologul tarkovskian nu se despovărează de tot ceea ce le sluţeşte: „Dacă-mi amintesc întreaga viaţă – răspunde Scriitorul – mă îndoiesc că voi deveni mai bun. Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori.” 

Stalker (Călăuza)

 Chinuit de fantoma asociatului său decedat cu fix şapte ani în urmă, în Ajunul Crăciunului, iar apoi de cele trei „Spirite ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj din Povestea de Crăciun, singur cuc, se salvează pentru că nu consideră că este înjositor să te rogi. În fabula dickensiană (ca şi la Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul personaj renunţă la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu ajutorul dat de „Spiritul Crăciunului Trecut” – îşi revede trecutul; se smereşte atunci când „Spiritul Crăciunului Prezent” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi conştientiza nimicnicia; în fine, se cutremură când „Spiritul Crăciunului Viitor” îi înfăţişează „ultima staţie” a rătăcirii sale: pierzania în veşnicie. Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis din care mizantropul şi hainul Scoorge se trezeşte ca o adevărată „făptură nouă”. Voios şi generos, împarte în jur bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă de ultimul spirit, aceea de a face din fiecare zi un Crăciun. Sub poleiala sofisticatelor efecte speciale digitale (sonore şi vizuale) pe care le presupune orice ecranizare actuală, hipertehnologizată, a povestirii lui Charles Dickens (aşa cum este şi versiunea Disney regizată, în 2009, de Robert Zemeckis), aflăm un tâlc ascuns, mereu actual, pe care – de peste două mii de ani – omenirea, trezită din înşelătoarele-i himere, caută să-l trăiască neîncetat. Metanoia (pocăinţa autentică, integrală) întru deşteptare, descoperirea „omului din om” şi renaşterea duhovnicească întru „făptura cea nouă” este singura alternativă la descompunerea şi urâţirea sufletească.

A Christmas Carol