Zbor deasupra unui cuib de cuci

Dacă există Crăciun fericit, există şi Crăciun nefericit? – mă întreabă fiul meu. Și-mi amintesc de Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens, cu a sa emoţionantă metamorfoză a paranoiei în metanoie. Fermecătoarea şi duioasa poveste a lui Dickens despre recuperarea morală a unui om cu „inima îngheţată” rezonează, peste timp, cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt şi ursuz află că suferă de cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După ce, precum Ebenezer Scrooge (cămătarul din povestirea lui Dickens), întâlneşte şi el un fel de „Spirit al Crăciunului, i se luminează deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine în timp record construirea unui loc de joacă pentru copii. 

Ikiru (A trăi)

Dar ce altceva este Zona lui Tarkovski din Călăuza, dacă nu tot o călătorie metafizică (spre adâncurile sufletului omenesc) şi geografică (spre Camera unde se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi mai chinuitoare dorinţă a omului) întru iluminare? În pragul acelei Camere, neuitata Călăuză le spune Profesorului şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!” Spre deosebire de „îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a Profesorului din apologul tarkovskian nu se despovărează de tot ceea ce le sluţeşte: „Dacă-mi amintesc întreaga viaţă – răspunde Scriitorul – mă îndoiesc că voi deveni mai bun. Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori.” 

Stalker (Călăuza)

 Chinuit de fantoma asociatului său decedat cu fix şapte ani în urmă, în Ajunul Crăciunului, iar apoi de cele trei „Spirite ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj din Povestea de Crăciun, singur cuc, se salvează pentru că nu consideră că este înjositor să te rogi. În fabula dickensiană (ca şi la Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul personaj renunţă la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu ajutorul dat de „Spiritul Crăciunului Trecut” – îşi revede trecutul; se smereşte atunci când „Spiritul Crăciunului Prezent” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi conştientiza nimicnicia; în fine, se cutremură când „Spiritul Crăciunului Viitor” îi înfăţişează „ultima staţie” a rătăcirii sale: pierzania în veşnicie. Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis din care mizantropul şi hainul Scoorge se trezeşte ca o adevărată „făptură nouă”. Voios şi generos, împarte în jur bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă de ultimul spirit, aceea de a face din fiecare zi un Crăciun. Sub poleiala sofisticatelor efecte speciale digitale (sonore şi vizuale) pe care le presupune orice ecranizare actuală, hipertehnologizată, a povestirii lui Charles Dickens (aşa cum este şi versiunea Disney regizată, în 2009, de Robert Zemeckis), aflăm un tâlc ascuns, mereu actual, pe care – de peste două mii de ani – omenirea, trezită din înşelătoarele-i himere, caută să-l trăiască neîncetat. Metanoia (pocăinţa autentică, integrală) întru deşteptare, descoperirea „omului din om” şi renaşterea duhovnicească întru „făptura cea nouă” este singura alternativă la descompunerea şi urâţirea sufletească.

A Christmas Carol