Paddington

De Sf. Nicolae am fost cu familia la Cinema City. Sunt cinefil de aproape 40 de ani, dar sala de cinema de tip mall îmi e tot mai străină. În ciuda eleganţei, în ciuda abundenţei de filme “comerciale”, cu efecte speciale (de fapt: superspeciale), cu vedete ale momentului, cu “faze tari” şi “senzaţionale”.

Am vrut să vedem Paddington pentru copii, provocaţi de trailer. Nu am regretat. Pentru un one night stand e OK. Are câteva momente de umor nebun gen Mrs. Doubtfire (în tradiţia Some Like It Hot), câteva trimiteri la Păsările şi la Hugo. Dar şi la urşii din Viaţa e un miracol, unde simpaticele animale închipuiau pe croaţi, în conflictul inter-etnic pe care filmul lui Kusturica îl surprinde. Paddington e un film făcut din bucăţi. (Ce mai contează că bucăţile nu se lipesc, banul să iasă la premieră, nu? Şi banul iese.) Unele părţi l-au speriat pe Ioan (4 ani), pe care nu l-am obişnuit cu filmele, în general, şi cu violenţa din filmele sau desenele animate din acest înnebunitor început de veac XXI în particular. Care început de veac XXI va părea, cu trecerea anilor, o dulce “epocă de aur”. Ne vom aminti cu nostalgie de super-ororile şi super-violenţa din filmele repertoriului actual în vremea ce curând va veni, când mega-giga-violenţa şi hiper-erotismul vor invada ecranele mari şi mici.

Şi încă ceva: dacă ar fi să reduc filmul la o singură secvenţă-cheie (lăsând la o parte multe scene pline de antren), m-aş opri la momentul cănd simpaticului ursuleţ  Paddington i se prezintă Muzeul de Ştiinţe Naturale din Londra, situat în incinta unei măreţe foste catedrale. Cele câteva minute cuprind, ca într-un demo, întreaga schimbare la faţă a lumii “progresiste” de azi: lumea “nouă” ce preschimbă taina şi credinţa în ştiinţă şi exactitate. Atâta doar că omul ce-şi trăgea seva din liturghii şi rugăciunea de obşte era viu; omul din muzee (ori din săli de cinema cu repertoriu alcătuit exclusiv din filme-conservă şi blockbusters) este, acum, la fel de viu ca animalele împăiate care le populează.

P.S. Vizionând Paddington, drăguţ şi haios pe alocuri, însă – deşi european, englez – american (hollywoodian) până-n vârful unghiilor, mi-am amintit că relativ recent am fost, tot la mall, să văd Q.E.D. Incedibil: un film românesc în alb-negru, fără scene “senzaţionale”, fără glamour şi “efecte speciale”, dar cu puţine personaje şi o atmosferă cenuşie din ultimii ani de comunism. Numai faptul că Cinema City figura printre co-producători l-a ţinut trei săptămâni la mall, cu săli aproape goale mereu.