În căutarea filmului precum este

Cum să împrietenești un adolescent cu filmul? – sunt întrebat. Dar care adolescent și care film? Și, mai ales, cum să te faci ascultat – în babilonia începutului de mileniu trei – de mințile adolescentine dornice de noi și noi „experiențe” audio-viziuale (dacă se poate color, americane, cu sunet Dolby, în 3D și de ultimă oră), gata să „vâneze” acțiune, faze, poante, și mai puțin să deslușească un limbaj. Iar filmul, înainte de orice, este un limbaj. Cel mai complex, pentru că presupune familiarizarea cu celelalte – cuvântul, sunetul, imaginea. Plus montajul, care-l desparte de ele.

Apropierea de cinema, de mediul artei cinematografice, s-ar cuveni făcută simultan cu sensibilizarea cu semnele celorlalte arte. Filmul, altfel spus, ar trebui deslușit în contextul mai larg al tuturor formelor de expresie artistică (și chiar filozofică, teologică). Dar asta implică viziune, timp, energie, documentare, efort, răbdare. Cam mult. Și-atunci rămâne opțiunea agreată de cei mai mulți: filmul-conservă, după ambalajul curent, al anului în care ne aflăm. Iar asta (vezi scurt-metrajul Zapping, de Cristian Mungiu, despre îmbuibarea cu imaginile de-a valma rispite de televiziuni) produce dependență.

Concret. Cu ce se poate începe, care să fie „începutul bun” pe care să-l punem aventurii noastre cinefile? Mi se cer titluri. Misie grea, pentru că nu cred în liste, în topuri. Ele pot funcționa numai atunci când interesul este sincer și dorința nestrămutată de a viziona, de a înțelege. Când există, nu mai puțin, încredere în cel care te îndrumă. Fără asta, listele sunt moarte. Ele, topurile și valorizările, se transmit mai cu seamă personal. Se „adaptează” în funcție de particularitățile celui care vrea să se informeze, să se lămurească, să se educe. E nevoie, altfel spus, de o „călăuză”, de un „îndumător” căruia să-i acorzi – nu se poate altfel – încrederea necesară pentru a înțelege. Iar asta se întâmplă rar.

Ce nume de regizori și ce titluri aș alege, din 120 de ani de cinema? Nume: Griffith, Chaplin, Keaton, Flaherty, Munrau, Lang, Vidor, Eisenstein, Dovjenko, Pudovkin, von Stroheim, Renoir, Vigo, Milestone, Welles, Ford, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Bunuel, Bardem, Bresson, Reed, Ray, Visconti, Fellini, Antonioni, Bergman, Alea, Godard, Truffaut, Demy, Koncealovski, Tarkovski, Mihalkov,  Paradjanov, Abuladze, Iliu, Săucan, Ciulei, Marcus, Pintilie, Pița, Veroiu, Demian, Tatos, Daneliuc, Mărgineanu, Tănase, Fosse, Pollack, Allen, Menzel, Forman, Wajda, Zanussi, Wenders, Stone, von Trier, Aronofsky, Kusturica, Mungiu. Ei sunt, pentru mine, o parte din personalitățile filmului. Pentru că filmul înseamnă regie. A crede altcum însemană a „dezmembra” un film, a-l revendica exclusiv pentru una sau alta din „membrele” sale. Ori filmul, când e Film, este un organism viu. O întreagă lume. Titlurile sunt de ordinul sutelor (cel puțin). A opta pentru unele sau altele echivalează cu a opta pentru un anume mod de a gândi, pentru un anume mod de a fi, în ultimă instanță. Dacă ar fi să mă rezum la câteva doar, n-aș putea să nu pomenesc: The City Lights, The General, Sunrise, Citizen Kane, Pater Panchali, Le journal d’un cure de campagne, Ivanovo detstvo, Andrei Roublev, Ugetsu Monogarati, 7 samurai, Dodeskaden, Ikiru, Rashomon, Tokyo Monogatari, Rocco e i suoi fratelli, L’avventura, La notte, Il deserto rosso, L’eclisse, Blowup, Solaris, Memorias del subdesarrollo, La dolce vita, 8 ½, Giulietta degli spiritti, Il prova d’orchestra, Nazarin, Viridiana, Det sjunde inseglet, Persona, Skrivanci na niti,  Vesničko má středisková, Kanal, Popiol i diament, Iluminacja, Struktura krysztalu, Tini zabutykh predkiv, Monanieba, Zerkalo, Stalker, Nostalghia, Sibiriad, Cabaret, All That Jazz, Viața nu iartă, Pădurea spânzuraților, Moara cu nocor, Meandre, Reconstiruirea, 100 lei, Nunta de piatră, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Tănase Scatiu, Mere roșii, Concurs, Proba de microfon, Casa dintre câmpuri, O lacrimă de fată, Un om în loden, Croaziera, Secvențe, Vânătoare de vulpi, La capătul liniei, Sfârșitul nopții, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Moromeții, O vară de neuitat, 4 luni 3 săptămâni și 2 zile, După dealuri...Filmele – cele pomenite mai sus, precum și multe altele, nenumite – bucură, lămuresc, fascinează, intrigă, dar mai ales, la modul ideal, amintesc omului că se cade a se ține și de cuvânt, nu doar de imagine și sunet. 

Poate că povestea începe, cu adevărat, abia atunci când conștientizăm dificultatea descifrării de imagini (televiziunea, internetul)  dacă nu suntem pregătiți, dacă nu avem „cheia”. Când ne-am hotărât să căutăm să înțelegem „cheia”, „paradigma”, „contextul”. Lucrurile se limpezesc însă atunci când începem să primim bucuriile filmului în libertate, fără prejudecăți; când vrem să înțelegem filmul precum este, iar nu așa cum ni-l prezintă PR-ul și diversele sale ambalaje comerciale (un ambalaj foarte răspândit e așa zisul gen cinematografic: comedie, acțiune, dramă. S.F., istoric, romantic etc.); când vrem să înțelegem că avem nevoie de capodoperă, de repere. Ori veacul nostru este, mai mult ca niciodată, ostil capodoperei. Acum, când oricine poate fi regizor și producător de (foarte) scurt-metraje, apoi chiar de lung-metraje, când vedeta a luat locul personalității, ce nevoie mai avem să știm de capodopere? 

 

Grafică de Klara Tamas