Despre o anume inocență neocrotită – Radu Jude

„De toate este vreme, și tot lucrul sub soare are vreme” – zice Ecleziastul pe care, cu subtext fatalist,  îl citează și Constandin (Teo Corban), în Aferim!. Zece ani nu mi-am făcut vreme, mărturisesc spre rușinea mea, pentru filmele lui Radu Jude până la Aferim!. Și asta în ciuda numeroaselor premii și distincții, naționale și internaționale, pe care le-au obținut scurt-, mediu- și lung-metrajele sale.  Când, în fine, am ajuns la ele, am descoperit o preocupare constantă pentru o anume inocență neocrotită, agresată chiar, supusă arbitrar unei „maturizări” intensive datorate adulților. Poate că aceasta este însăși „inima” filmelor lui Radu Jude: nostalgia (implicită, nemărturisită) după vremea când oamenii viețuiau printr-o  strădanie comună, iar coexistența socială avea drept obiectiv adevărul, nu urmărea pur și simplu folosul material.
 

Lampa cu căciulă

În Lampa cu căciulă (2006), un copil de7-8 ani își roagă tatăl să repare televizorul cu lămpi ca să poată vedea, seara, un film cu Bruce Lee. Pentru familia lor ce locuiește într-un cătun îndepărtat, televizorul e un fel de miracol. Și singura sursă de divertisment, de informație vizuală. Aici, în acest „cel mai premiat scurt-metraj românesc al tuturor timpurilor”, viața de familie e încă în stare de acalmie. Paradisul e abia la începutul destrămării. 

Alexandra

În Alexandra (scurt-metraj din 2006), un „tată de duminică” își revendică dreptul de a petrece mai mult timp cu fetița lui pe care o crește acum mama și un tată vitreg. Furia e încă înăbușită, dar anunță conflictele dezlănțuite din lung-metrajul Toată lumea din familia noastră (2012). (Pe care nu am dorit să-l văd la cinema și nici altcum datorită celor trei actori de revistă folosiți de Jude în contre emploi. Din fericire, sunt – datorită regizorului – de nerecunoscut.) 

Cea mai fericită fată din lume

 Cea mai fericită fată din lume (primul lung-metraj, 2009) este o demitizare a unei lumi vrăjite de principii utilitariste, materialiste. O lume în care publicitatea este suverană și care, uneori, oferă premii și îi supune pe premiați unor mici-mari umilințe. (În urmă cu zece ani, filmul de televiziune al lui Alexandru Maftei – Fii cu ochii pe fericire – deconstruia mitul unei mega-corporații media.) Din nou, familia este văzută ca un „mic infern” din care copilul (o fată în ultimul an de liceu) vrea să scape cât mai repede.  

Film pentru prieteni

Film pentru prieteni (mediu-metraj din 2011) este o pseudo-confesiune. Un ratat (un umil dascăl de geografie) hotărăște să se sinucidă în fața unei camere de filmat. O casetă video înregistrează ultimele sale cuvinte – un fel de testament pe care îl lasă unor prieteni, inclusiv monteurului filmului propriu-zis. Sinucigașul însă ratează și ocazia de a se sinucide „ca la carte”. Se rănește grav la cap, după care este găsit, într-o baie de sânge, de către doi vecini de palier care, siderați,  cheamă Salvarea. Dacă inițial mi-am amintit de monologul savantului Gibarian (înainte de a se sinucide) din Solaris-ul tarkovskian, înspre final m-am gândit la agonia tragi-comică a unor personaje din Reservoir Dogs de Tarantino.  

Toată lumea din familia noastră (lung-metraj din 2012) este tot o pseudo-confesiune despre singurătate, vinovăție, ratare existențială. Resentimente și frustrări sunt tratate în cheie comică. Dar și aici, ca în toate filmele lui Radu Jude, râsul se preschimbă în surâs, iar surâsul îngheață pe buze.

Scurt metrajul O umbră de nor (2013) surprinde semnele unei lumi în care evenimentul eclezial pare să se fi transformat cu totul în religie. Mai exact, într-un ortodoxism definit de imperative moralizatoare, stereotipuri ideologice, dulcegării sentimentale. Preotul de aici (ca și preotul dintr-o scurtă scenă de înmormântare din Toată lumea din familia noastră) pare un rătăcit, un fel de „extraterestru” a cărui eficiență este recunoscută doar dacă „face minuni”, dacă „învie din morți”.  Când este întrebat dacă există minuni, răspunde printr-o invitație: „Veniți la biserică și vorbim acolo cât vreți. Aici și acum nu e nici locul, nici timpul potrivit.” Intervenția trece neobservată, iar „progresiștii” și „oamenii recenți” poate că văd în ea o formă de „prozelitism”. Nici vorbă de așa ceva. Tâlcul se vrea acesta: o taină se lămurește tot printr-o taină (prin participarea la tainele Bisericii, nicidecum prin sceptice „analize” și „raționalizări” de pe tușă). Preotul din O umbră de nor mi-a amintit de sentimentul inutilității cu care se lupta și preotul din Nazarin-ul bunuelian. 

 

O umbră de nor

Dacă în O umbră de nor replica-cheie este acel „Vino și vezi!” adresat, ca o chemare, de preot, în Trece și prin perete (scurt-metraj din 2014) ea este rostită de un nevăzător care încearcă să încurajeze o fetiță speriată de cadavrul unui vecin ce tocmai murise (s-a sinucis): „Nu de morți să te temi, ci de vii. Doar ei pot să-ți facă rău.”  

Trece și prin perete

În Aferim! (2015) este evocată lumea românească (valahă) din 1835. este proiectul cel mai ambițios al lui Radu Jude – până acum, cel puțin. Un film ca Aferim! este înjurat sau iubit de oameni care, mai mult sau mai puţin, împărtăşesc aceleaşi valori, aceeaşi sensibilitate, acelaşi ideal. De oameni care sunt sau nu obsedaţi de purisme (ideologice, naţionale, morale), de oameni care sunt legaţi sau nu de „epopeea naţională”, aşa cum a fost ea povestită în serialul popular cu voievozi, haiduci, zapcii, comisari ş.a.m.d. – cu toţii eroi, fireşte. Aferim! mi se pare important, întâi de toate, pentru dimensiunea sa tragi-comică, de tip râsu’-plânsu’, care anulează radical orice dimensiune „eroică”, triumfalistă, senzaţionalistă din mai vechile filme „istorice” şi „de acţiune”. Apoi pentru maniera, deloc interesată de reconstituirea strict artizanală a epocii (cum se întâmplă şi în filmele lui Lucian Pintilie), ce invită spectatorul treaz şi atent să-şi reconsidere şi analizeze propriile prejudecăţi şi propria identitate, într-o lume din ce în ce mai pestriţă şi mai supusă schimbărilor de tot felul. 

Aferinm!

La capătul acestei „judizări” în regim intensiv am rămas cu câteva opere de autor cu ecouri cehoviene (Lampa cu căciulă, Alexandra, O umbră de nor, Film pentru prieteni, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, Aferim!), ce poartă inscripția unei lumi amorțite ce se îndreaptă spre o și mai apăsată dezintegrare. 

Radu Jude