Drumul spre isihie - A Religiosa Portuguesa (2009)

Julie, o actriță franco-portugheză ajunge în Lisabona să filmeze două secvențe dintr-un film francez de epocă (acțiunea se petrece în secolul al XVII-lea) – un „film neconvențional” („Neconvențional? Adică plictisitor!”, își dă cu părerea machioza echipei de filmare) cu numai două personaje. O călugăriță și un ofițer de care aceasta se îndrăgostește. „Nu mă uit niciodată la filme franțuzești! Sunt pentru intelectuali.” – spune recepționerul hotelului unde se cazează actrița. „Știu că filmele noastre sunt apreciate în Portugalia” – îi răspunde actrița. „Poate aici, în Lisabona, unde sunt mulți intelectuali. Niciun oraș nu e perfect.” – adaugă mucalit recepționerul. 

Filmul lui Eugene Green este, și el, un film „neconvențional”. Cât e de plictisitor (sau dacă e) ține în mare măsură de profilul spectatorului. De pregătirea (și dorința) sa de a urmări niște actori ce execută o coregrafie aproape vaporoasă, ce-și rostesc replicile cu o lentoare ce vine parcă din altă lume și din alt timp. Ce mi se pare a fi leit-motivul din A Religiosa Portuguesa (2009) este chemarea sfințeniei. Juana, o călugăriță de la începutul veacului XXI vine în fiecare seară într-o capelă din centrul Lisabonei (unde se filmează cele două scene din „filmul în film”) și, în fața altarului, cade în rugăciune până în dimineața următoare. (Pentru unii, ea este o sfântă în viață, dar un tehnician din echipa de filmare spune că „fiecare e liber să facă ce vrea, însă eu unul mi-aș petrece altfel nopțile”.) Într-un așa fel că actrița, ce vizitează capela de câteva ori, este cuprinsă (în două rânduri) de leșin. Conversația lor (dinspre final) pare desprinsă din Pateric. Conștiința sceptică, rezervată (față de „cele nevăzute”), a actriței (care abia în capelă, în timpul mărturisirii către monahia Juana, spune: „Sunt fericită!”), se întîlnește cu vocea de la care, cu duhul blândeții, află că „fiecare din noi poartă în sine o viață nouă”. De fapt, chiar aceasta e tema filmului: quest-ul spre isihie și „făptura cea nouă” prin care „învățăm să-i iubim pe cei apropiați nouă, pe cei apropiați lor, până la a iubi tot ceea ce nu suntem, spre a găsi – abia atunci – bucuria”. Acolo, în  capela din centrul Lisabonei, Julie avea să conștientizeze mai bine „singura dragoste nemăsurată”, ce „diferă, de la om la om, doar în calitate”.

Găsirea vieții (a vieții celei noi, despătimite) începe cu dăruirea ei. Julie redă unui sinucigaș (fie și doar pentru o vreme) încrederea în viață, iar apoi îl înfiază pe Vasco, un copil orfan de șase ani. Prin acest gest încearcă să pună capăt permamentei oscilări despre care cântă și interpreții de fado, pe terasele și în cluburile cochete ale Lisabonei: „Dacă sunt singur vreau să fiu cu cineva, dacă sunt cu cineva, vreau să fiu singur”, „Fericirea e să fii altcineva, dar acel altcineva nu e fericit”, „Am avut cheile vieții, dar n-am deschis porțile dincolo de care se află fericirea”, „Nu am trăit decât iluzii, trădări, speranțe năruite”. Pe pereții diverselor încăperi din film (camere de locuit, cafenele, capela mănăstirii) se află picturi religioase din aceleași forme și culori, ce reprezintă scene din viața Mântuitorului. „Dumnezeu nu se află numai în mănăstire” – îi spune monahia actriței. Dar replica ei nu ascunde nicio sugestie „iluministă”, „anticlericală”, ci vine, cumva, în întâmpinarea nevoii nutrite de personajul principal de a găsi „acea dragoste” care să-i astâmpere setea de absolut. „Am iubit doar trupuri de carne și sânge” – se mărturisește actrița. „În rugăciunea mea Îl caut pe Cuvântul întrupat” – îi răspunde monahia Joana. 

Credința și iubirea nu sunt „imateriale”, ci presupun transfigurarea materiei – prin „schimbarea minții” (metanoia) – până la incandescență.  Călugărița portugheză – cu o lentoare ce amintește de Michelangelo Antonioni, de Robert Bresson, de Eric Rohmer, dar și de Mircea Săucan – captează această nevăzută metamorfoză a sufletului ce tânjește să fie, să devină întru viață.

Masca respectabilității

Eminescu evergreen: „Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi / De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, / De ce dorm îngrămădite între galbenele file / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile... / De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.” (Scrisoarea II). 

Meandre - un film de Mircea Săucan

Mă gândesc la cinematografia românească din ultimii 60 de ani. La felul în care au fost difuzate (sau arestate, trunchiate, arse) unele filme neconvenționale, experimentale, ce nu și-au propus să facă pe placul culturnicilor și politrucilor vremii. De filmele realizate în ciuda „directivelor de Partid și de Stat” și a convențiilor epocii: Viața nu iartă, Țărmul nu are sfârșit, Duminică la ora 6, Meandre, 100 lei, Reconstituirea, Filip cel bun, Mere roșii, Dincolo de nisipuri, Nunta de piatră, Duhul aurului, Cursa, Secvențe, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Concurs, Ochi de urs, Faleze de nisip, Proba de microfon, Vânătoarea de vulpi, Croaziera, Glissando, De ce trag clopotele Mitică?, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Fructe de pădure, Sfârșitul nopții, La capătul liniei, O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu, Imposibila iubire, Moromeții, Iacob. Unele, ce-i drept, au ajuns (de cele mai multe ori trunchiat sau cu secvențe adiționale, arbitrar filmate) în sălile de cinema și chiar la TV. Altele sunt încă inedite chiar și în România. Dar niciunul din acestea (plus o serie de remarcabile filme documentare sau de animație realizate în anii 50-80) nu a fost lăudat și difuzat așa cum au fost filmele „de public” despre „epopeea națională”, sau cele de aventuri cu haiduci sau comisari sau comediile fără umor sau așa-zisele filme politice (adică explicit și apăsat politice) despre „facerea lumii noi”. Și-mi spun că fiecare din ei – Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Dinu Tănase, Iosif Demian – ar fi avut motive să fie „mâhniți peste măsură” de eventualele laude venite din partea „oamenilor din ziua de azi” pentru filmele lor de atunci. Iar acest „azi” este veșnic. În privința „azi”-ului mai recent (post 1990, când cenzura ideologică a fost înlocuită de cenzura economică), filme ca Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, După-amiaza unui torționar, Niki & Flo, Terminus paradis, filmele regizorilor de după 2000 (Marfa și banii, Occident, Moartea domnului Lăzărescu, 432, După dealuri, A fost sau nu a fost, Medalia de onoare, Toată lumea din familia noastră, Poziția copilului, Aferim) n-au avut nici ele o soartă mai bună. La ele se adaugă o serie de scurt-metraje de excepție. Li s-a reproșat „mizerabilismul” sau „minimalismul” (de parcă România ar fi un imens Beverly Hills) ori – în unele cazuri – „anti-românismul” și chiar o atitudine „anti-creștină”, „anti-Biserică”. Și, evident, de gudurare față de „globalizare”, față de Europa și, în general, față de „acel Apus”. 

După dealuri - un film de Cristian Mungiu

Filmele numite mai sus au fost și sunt – din diverse motive – controversate. Răceala cu care au fost și sunt primite „acasă” nu avea cum să nu producă amărăciune celor care le-au gândit și regizat. Un exemplu e reacția lui Alexandru Tatos față de receptarea, acasă, a filmului său Duios Anastasia trecea (1980), foarte bine primit de critică în lumea mare: „M-a durut – chiar dacă m-am aşteptat ca filmul să fie controversat, pentru că este mai greu accesibil – că la mine acasă Anastasia a fost primit cu un soi de indiferenţă. E drept, aici abundă capodoperele, dar totuşi am impreisa că n-am fost înţeles (iar uneori nici n-a existat dorinţa de înţelegere). Nimic nu te doare mai tare decât atunci când nu eşti înţeles.” 

Aferim! - un film de Radu Jude

Ne întoarcem la Eminescu. E dureroasă indiferența, răceala, lipsa dorinței de a înțelege sau răstălmăcirea. Dar câți – inclusiv din cei familiarizați cu mediul cinematografic – sunt pregătiți să înțeleagă filmul „precum este”? Iar dacă pregătire nu e, nimic nu e. Şi-atunci ritmul, ispita, somnul iambilor suitori, al troheilor și al săltăreţelor dactile sunt de înțeles. „Laudele lor”, dacă ar veni, ar trebui să-i „mâhnească peste măsură” pe autorii care s-au încăpățânat să se caute, să devină și să fie ei înșiși. Și să incomodeze, să irite, să scandalizeze pe cei care preferă acalmia, clișeele și masca respectabilității.

Nu zădărnicia, ci dificultatea asumării jertfei de pe cruce - Călăuza

În anii 80, adolescent fiind, n-am înțeles – nici n-aveam cum – că sensul Călăuzei lui Tarkovski (și, aveam să descopăr mai târziu, al tuturor filmelor sale și chiar al romanelor dostoievskiene pe care, cu nesaț, le-am citit în liceu: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Idiotul, Demonii, Adolescentul), nu îl pot afla ori desluși prin speculații (sau polemici intelectuale), prin raționalizări și hermeneutici culturale. Nu l-am aflat nici atunci când am ajuns la literatura lui Nicolae Steinhardt (mai ales la Jurnalul fericirii și Dăruind vei dobândi). Însă aici – parcă mai evident, mai pregnant decât în cazul mai sus-pomeniților autori ruși – lucrurile și esențele par să se vadă mai puțin „în ghicitură” și mai mult „față către față”. De ce? Pentru că aici este mai abruptă întâlnirea cu „făptura cea nouă”, cu „adevărata minune” a lui Hristos (Steinhardt: „ești în Hristos, ești făptură nouă”).

Călăuza

Oamenii, mai cu seamă atunci când sunt tributari scepticismului, pun problema exclusiv în termeni „paranormali”. Pentru ei, credința nu este un work in progress, un quest ce presupune paradoxul, taina. Este, în cel mai bun caz, o chestiune utilitaristă, „eficientă”, „cuantificabilă”, „magică”. De aceea ne și asemănăm cu cei care-I cereau Mântuitorului să Se coboare de pe cruce dacă e „Fiul lui Dumnezeu”. Așa cum, peste două mii de ani, Scriitorul și Profesorul din filmul lui Tarkovski își imaginau că altfel („ciorapi de piele, un echipament impresionant”) trebuie să arate „stalkerul” (călăuza)  care urma să-i ducă spre Zona unde se îndeplinesc toate dorințele omului. Și unde, aveau să înțeleagă, se îndeplinește doar acea dorință – numai una – fără de care omul nu poate trăi, iar nu orice moft. Prin urmare, quest-ul este deopotrivă unul „exterior”, cât și – mai ales – unul „interior”. Pentru această călătorie, spune Călăuza, e nevoie de pregătire. Altfel e în zadar. Altfel – ca și atunci când încercăm să deslușim filmul – rămânem în zona „genurilor cinematografice” (aici: S.F. –ul) și vedem în Călăuza o bizară poveste „fantastică” în care fetița Stalkerului este „înzestrată” de Dumnezeu cu „puteri magice” – pentru că mută cu privirea obiecte (niște pahare) – drept compensație pentru infirmitatea sa (nu poate merge). Și-ntr-adevăr, fără credință, fără suflarea Celui Îndelung Milostiv, nu suntem decât niște bieți scriitori și niște bieți profesori blazați și plini de ego­, acri și sinucigași. În fond, nu ei sunt (nu ei ar trebui să fie) pricină de mirare. Atitudinea lor („agnosticismul” lor, „circumspecția” lor cinică) sunt comune, sunt obișnuite, sunt „bune” (adică de tip „standard”). 

Călăuza

Cu totul „ne-bună” și extra-ordinară este atitudinea Călăuzei (pe care Scriitorul nu uită să-l facă „debil mintal”), încăpățânarea de a da un sens (recuperând, într-o lume „post-apocaliptică” sau „post-creștină”, o anume rânduială pierdută) prin participarea – în chip apofatic, mereu sugestiv – la „evenimentul eclezial”. Dar, spune el, trebuie să crezi. Cu totul „ne-bun” este și gestul mamei lui Ivan din Umbrele strămoșilor uitați, care-și ocrotește băiatul de scălâmbăielile unor „buni” (ale unor demonizați) ce vor să-l atragă în mrejele lor. Scena se petrece în fața unei biserici sătești, plină ochi de lume venită la Sfânta Liturghie, unde intră Ivan și mama sa. (Scăparea de „atacurile demonice” e doar în slujba transfiguratoare, după cum aceeași slujbă e „cumplită” – ca și Zona din Călăuza – pentru cei nepregătiți să o primească.) 

Nu altfel decât „ne-bun” este și Ivan din Hadersfild, filmul sârbesc ce e o variațiune pe tema din Trainspotting sau Requiem for a Dream. Ivan este un „idiot” pentru „bunii” săi (foști) colegi de liceu, cărora nu se sfiește să li se „spovedească”, amintindu-le însă de învățăturile Sfinților Părinți ce vorbesc despre despătimire, despre conștientizarea reală a sintagmei carpe diem. Risipirea lor e „bună” și „ca lumea”, pentru că e „în rând cu lumea”. Cu lumea înnebunitoare. Ivan îi răspunde acesteia printr-o asceză auto-impusă.

Umbrele strămoșilor uitați

Întâlnirea cu filme ca Hadersfild, Călăuza, Nazarin, Viridiana, Lumină de iarnă, Jurnalul unui preot de țară, Simion al Deșertului, La dolce vita, Julieta și spiritele, După dealuri, Andrei Rubliov, Căința și, mai recent, Somn de iarnă, Leviatan sau Ida sunt tot atâtea prilejuri de a înțelege – o dată în plus – nu atât că jertfa Mântuitorului a fost zadarnică (de vreme ce, de două mii de ani oamenii repetă, la nesfîrșit, aceleași greșeli), ci că asumarea acestei jertfe presupune o trudă neostoită. Numai așa rămânem întru „dreapta socotință” care ne ferește de a judeca, de a cârcoti, de a ne risipi în palavre. Numai așa ajungem să intuim – vai, într-o măsură infimă – răul pe care, cu sau fără voia noastră, l-am pricinuit altora. Doar așa dobândim adevăratul curaj de a ne cere iertare. 

Hadersfild

Nu cred în întâmplare. Cred că, așa cum spune, la un moment dat, Călăuza, „totul are un sens și o cauză”. Cred că este important să ne păstrăm – cu orice preț – simțul mirării. Pentru că nu „tăcerea lui Dumnezeu” este problema, ci surzenia (sau indiferența) noastră. Risipirea noastră pe alte „frecvențe”. Și-i păcat, pentru că viața este, totuși, doar una.