Ida la „Ambasada” din Timișoara

Betty Varga și Nicoleta Ciocov de la „Pelicula culturală” m-au invitat să spun două vorbe după proiecția cu Ida în clubul timișorean „Ambasada”. Le mulțumesc. Am întâlnit un public alcătuit în mare parte din elevi de liceu și dascălii lor, ce participau la programul „Școala altfel”. Îndreptându-mă spre „Ambasada” mă gândeam că adevărata descoperire a unui film ca Ida nu se face decît în taină, atunci când ești pregătit să vezi și să judeci cu capul tău. Pentru că altfel, dacă aș spune că miza lui nu este nici dimensiunea politică, nici evocarea Holocaustului (pentru care va fi primit și Oscarul), nici evidenta sa articulare estetică, dacă aș spune (și am spus) că inima idei este secvența în care Ida ascunde Biblia (Cartea Bisericii) de mătușa ei euforică, dornică să-i demonstreze „ca la carte” că „Dumnezeului ei” (adică al Idei) îi plac curvele ca ea (ca mătușa Idei), probabil că nimeni n-ar pricepe nimic. (Steinhardt povestea că o elevă de-a sa, pe care o pregătea de facultate, fiica unor intelectuali, i-a spus că tot aude despre Biblie și l-a întrebat: „Ce-i aia Biblie, nea Nicule?”) Așa cum puțini au remarcat replica-cheie din scurt-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor, rostită de preotul luat la-ntrebări de o familie dezbisericită (cu reflexe religioase și pietiste), căreia i-a spus că în doar biserică (adică: în măsura în care omul își îmbisericește mintea și descoperă semnificațiile „evenimentului eclezial”, dimensiunea liturgică a vieții) ne putem lămuri cu privire la minuni. În afara trăirii liturgice, altfel spus, minunile nu sunt decât „semne paranormale” de tip hocus-pocus. Așadar, poate că și în cazul receptării IDEI sau a altor filme mai recente (Wintre Sleep, O umbră de nor, După dealuri) se cuvine mai întîi a descoperi contextul pentru înțelegerea adecvată a textului. Altfel, rămânem la exclamații de suprafață, lăudând alb-negrul imaginii, psihologia personajelor, dimensiunea politică etc. dar pierzând esențialul: viața veșnică pe care Ida a descoperit-o în rânduiala după care trăia și pe care nu a aflat-o în „lume”. Pe de altă parte, lucrurile sunt și mai complicate. Un film ca ida (sau un film ca După dealuri sau un film ca Jesus Christ Superstar sau un film ca Andrei Rubliov ori Călăuza) nu întrunește un singur tip de receptare nici măcar printre cei a căror ocupațiune mintală este Biserica, printre cei „practicanți”, cum ar veni. Pentru unii, ele sunt mumă, pentru alții ciumă. Cine are dreptate? Problema nu se pune, cred, juridic. E mai simplu. Fiecare găsește răspuns pe măsura „cristalofiliei” sau libertății sale. De aceea nici nu cred în „critica de film” pusă pe cîrcoteli și judecăți în funcție de mofturile și purismele fiecăruia. Lucrurile se așează, se lămuresc în taină și în timp. Dacă, desigur, există dorința de a înțelege. Atunci când ai înțeles, când ai pus deja ștampila, ce mai e de aflat? ... Mă gândesc că publicul Idei de la „Ambasada” merită o sală de cinema cu un repertoriu pe măsură. Deocamdată, în Timișoara nu există așa ceva. Și nici nu cred că va exista prea curând.