Alexandru Tatos, observa Eugenia Vodă, la mijlocul anilor 80, e nu numai regizor, ci și intelectual: „Toate filmele lui, oricât de diferite ca factură, trădează un spirit pentru care cultura a devenit natură, trădează febrilitatea unui talent obsedat de gabaritul de idei, al unei arte atât de ușor alunecătoare spre superficialitate”. „Mă simt foarte departe de artă…” – scria Alexandru Tatos în Jurnal în timp ce participa la realizarea serialului TV (după un scenariu de Eugen Barbu), Un August în flăcări (1974). Și adăuga: „…martirajul, din păcate, nu-mi stă în caracter”. Tatos a ajuns la film (din teatru) prin această împreună-lucrare de televiziune, alături de Dan Pița. (În co-regie, Dan Pița mai făcuse echipă bună cu Mircea Veroiu la Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului și, tot împreună cu el avea să regizeze serialul Ardelenilor. Pița avea să realizeze – tot împreună cu un debutant în regia de film: Nicolae Mărgineanu – docu-drama Mai presus de orice, pe tema cutremurului din 4 martie, 1977.)
Oscilând între a-şi asigura existenţa (pe care şi-o dorea îndestulătoare), a se afirma şi a deveni cunoscut – pe de o parte şi, pe de altă parte, între „timidele tentative” de a se apropia de artă, Tatos vrea să le facă pe toate – teatru, film, televiziune, literatură. Demersuri utile „pentru o anumită experienţă”, însă, credea el, disconcertante – dacă vrei să te dedici unei singure probleme. Tatos, Jurnal: „Mă paşte un mare pericol: să devin un bun meşteşugar şi nu un artist (atât cât aş fi putut ajunge).”
Mere roșii (1976) apărea într-o perioadă fastă pentru filmul românesc, la scurtă vreme după Cursa, Filip cel bun (ambele filmate de Florin Mihăilescu, director de imagine și la Mere roșii) și Ilustrate cu flori de câmp. Debutul lui Tatos în regia de lung metraj (după un scenariu de Ion Băieșu, care avea să dezvolte povestea în Balanța, roman pe care l-a ecranizat Lucian Pintilie în 1991), fusese „curățat” – așa cum aflăm din Jurnal – de o serie de stângăcii cu ajutorul amicilor săi regizori Dan Pița și Mircea Veroiu. Revăzând filmul la televizor, regizorul de teatru convertit la cinema recunoaște că a vrut să facă film cu „două mari infirmităţi”: orbirea („mişcări de aparat inutile şi fără acoperire, un decupaj uneori ezitant”) și lipsa auzului muzical („muzică multă şi pusă uneori simplist”). Dacă filmele sale (toate, până la cel din urmă, Cine are dreptate?, apărut postum, la începutul anului 1990) nu se remarcă neapărat prin „personajul imagine” și „personajul muzică”, ele poartă un neobosit suflu angajat pe deplin în căutarea unui anume adevăr omenesc, o temă rar întâlnită în cinematografia românească. Adesea personajele sale sunt solitare, însingurate – doctorul Irod al Mere roșii, eroina din Rătăcire, inginerul din Casa dintre câmpuri, învățătoarea din Duios Anastasia trecea, regizorul jucat de Tatos însuși în Secvențe ș.a.
Critica a apreciat binevoitor „autenticitatea, aderența la o anume problematică”, „realismul observației directe” (care – preciza Tatos – „este și de ordin moral, prin detectarea particularităților unui mediu social”) și la Rătăcire (1978, tot după un scenariu de Ion Băieșu). La sfârşitul anilor 70 (şi în tot deceniul următor – ultimul din „Epoca de Aur”) încă se făcea puşcărie, în Romănia, pentru deţinere ilegală de valută şi „colaborare cu cetăţeni străini”. În acest context se cuvine a recepta Rătăcirea. Există aici două lumi aflate musai într-o relaţie de antonimie, aşa cum o cerea politica PCR. Semnele „patrimoniului” pe care un atare film de tip comandă socială trebuia să-l apere (nunta cu lăutari şi proto-manele; ceaiurile dansante şi excursiile cu în natură cu grupul de prieteni, ce presupun un anumit tip de comunicare, de solicitudine prietenească) se opun sclipirilor amăgitoare ale vieţii occidentale (reclamele multicolore de pe străzi; luxul din familia lui Hans; acţiunile de caritate ale mătuşii aristocrate) şi rigidităţii ei. Numai talentul unei echipe (regizor, operator, actori) s-a priceput să diminueze din ridicolul şi artificialitatea acestui contrast maniheist, ireconciliabil. Drumul eroinei din Rătăcire, de la est la vest, nu se putea încheia, nu-i aşa, decât cu întoarcerea ei acasă.
Casa dintre câmpuri (1979, după un scenariu de Corneliu Leu) este o excepție în zona producţiei de filme inspirate din viaţa satului socialist. Tatos, Jurnal: „Nu e un film mare, dar nici nu mă face de ruşine.” Nu clişeele conflictelor de producţie agricolă dintre un inginer zelos şi un preşedinte de CAP – retrograd, „fără suflu” şi alergic la noua generaţie – sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea aruncată asupra unei lumi invadate de kitsch, delaţiune şi arbitrar – teme preferate ale regizorului. Kitschul, nota bene, este observat Tatos la ţară, acolo unde veacurile şlefuiseră „o tradiţie a echilibrului şi a graţiei”, iar geniul creator atingea „o perfectă demnitate a expresiei” (Nina Cassian).
Duios Anastasia trecea (1980) avea să fie un proiect special prin „miza sa dramaturgică”, prin felul în care este redată, cinematografic, „țesătura de fantasm, real, vis și cotidian” din scenariul lui D.R. Popescu. Preocuparea lui Tatos a fost ca – venind dintr-o artă a convenției, a metaforei, a sugestiei, cum este teatrul – să-și însușească cât mai bine limbajul cinematografic, să-și formeze ochiul și să-și adapteze spiritul la necesitățile filmului. Pe fundalul celui de-al doilea război mondial, învățătoarea Anastasia (amintind de mitul Antigonei), îngroapă un sârb, înfruntând pedeapsa cu moartea. Tatos: „Cred că am realizat filmul cel mai rotund, cel mai adânc și că am pășit într-o etapă superioară a căutărilor mele, depășind, în formă și în fond, filmele celelalte, care și-au câștigat aderența prin autenticitatea lor”.
Secvențe (1982) este dezvoltarea unui mediu-metraj („Patru palme”, conceput inițial pentru televiziune) prin adăugarea altor două segmente („Telefonul” și „Prospecția”). Tema: relația între artă (cinema) și viață, între realitate și aparențe. În distribuție, alături de actori, întreaga echipă de filmare. Unul din celele mai bune zece filme românești ale tuturor timpurilor, după un clasament făcut în 2008 de o serie de critici de film din România, Secvențe atinge zona maximei libertăți de mișcare și este cel mai „de autor” (scenariu, regie) film al lui Tatos.
Fructe de pădure (1983) poartă semnele universului tematic al regizorului: nevoia de dragoste, dorul de puritate, sensibilitatea celor „umiliţi şi obidiţi”, sacrificiul făcut în numele unui ideal, „iubirea şi caricatura ei, iubirea şi ofensarea ei, iubirea şi ispăşirea ei, păcatul din iubire şi salvarea prin iubire” (Eva Sârbu). Inspirat dintr-un „scenariu tandru, cald, omenesc” (autorul scenariului e D.R. Popescu), Fructe de pădure e „filmul visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viaţa, al forţei şi frumuseţii morale, care-ţi dau puterea să te ridici, chiar şi atunci când pari iremediabil căzut, dar şi al răului pe care-l putem face din uşurinţă şi inconştienţă, schimbând cursul unui destin” (Alexandru Tatos). Fără să fie neapărat un „moment de referinţă” în cinematografia românească, Fructe de pădure – asemenea altor filme de Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Iosif Demian din acea perioadă – poartă semnele realismului aşa-zis minimalist de după anul 2000, care a scos în lumea largă filmul românesc. Ceea ce nu e puţin deloc.
Întunecare (1985), adaptare de Petre Sălcudeanu după romanul omonim de Cezar Petrescu, este privirea retrospectivă a personajului central asupra întregii sale vieți, înainte de a-și pune capăt zilelor. Fluența discursului cinematografic, la nivelul ideii, este un pariu câștigat. Fluența emoțională însă e afectată de „pulverizarea schemei epice” (Eugenia Vodă). Filmul acumulează idei, nu stări.
Secretul armei … secrete (1988) este transpunerea, în cheie muzical-parodică gen commedia dell’arte, a unui „coşmar care nu se mai termină”. Rezultatul: un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlescă, în care poveştile cu a fost odată ca niciodată... se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk. Ironia savuroasă a privirii regizorale (ce musteşte de semne teatrale, de trimiteri culturale, de anacronisme, de texte şi subtexte amuzante) conduce filmul spre o satiră muşcătoare a prostiei şi absurdului, a osificării şi a rutinei care au luat locul normalităţii.
Cine are dreptate? (1990) pune în discuție posibilitatea atingerii adevărului obiectiv ce rămâne în continuare necunoscut celor „in afară”, din cauza suspiciunii. Este o lume în care, pentru ca să rămâi om, trebuie să te retragi, să te ascunzi.
Filmografia lui Alexandru Tatos este răspunsul polemic dat de regizorul care, la începutul anilor 80, considera filmele românești „o masă informă de pelicule decolorate, tributare simplismului ultrasupărător”, cu cât mai multe „personaje pozitive”, cu finaluri „neapărat roz-bombon, explicate și răsexplicate, în care „se discută mai mult despre șuruburi decât despre oameni”. (Regizorul pomenește apoi de câteva „titluri de excepție care răsar pe ici, pe colo și pentru că sunt atât de rare ni se par mult mai importante decât sunt în realitate”: Viața nu iartă, Pădurea spânzuraților, Răscoala, Reconstituirea, Nunta de piatră, Felix și Otilia, Duhul aurului, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Zidul, Prin cenușa imperiului, Tănase Scatiu ș.a.) În filmele românești, mai comenta regizorul, „oamenii n-au voie să sufere (decât atunci când nu le reușește o inovație), n-au griji și defecte”. Observațiile lui Tatos, la începutul anilor 80, despre felul în care se cultivă talentul și se respectă valoarea în cinematografia română, sunt valabile până azi: „Ceea ce este regretail e că, uneori, indiferent cât de bine sau cât de puțin bine lucrezi, ai senzația că de fiecare dată o iei de la capăt. Mi se pare că, în cinematografia noastră, este destul de palid întâmpinat un succes și destul de vag stimulată o consacrare. … Nu avem, în cinematografie, un sistem – nu neapărat legiferat, ci poate necsris, spontan, elementar – de cultivare a talentului, a valorii, a calității. … Nu sunt mulți oameni de valoare – de ce să n-o recunoaștem? Iar dacă lași să crească laolaltă florile cu buruienile și nu asiguri, pe fiecare strat, o îngrijire specială pentru ceea ce trebuie să cultivi, buruienile năpădesc lanul”.
