Mihai Fulger despre Pseudokinematikos 3. Între viață și filme

Cu Mihai Fulger m-am întâlnit prima oară la un Timi-Short din - cred - 2011. Pe atunci eram învăluit de nostalgii față de un tip de cinema care în România nu s-a mai încercat (decât extrem de rar și cu disponibilități și energie creatoare vlăguite) de pe la mijlocul anilor 80. Mihai - ca și alți iubitori de film mai tineri: Lucian Mircu sau Ionuț Mareș - au înțeles și au simțit mai repede ca mine valul de prospețime din „Noul Cinema Românesc”, dar și cinema-ul direct, frust, extrem de inovator și de flămând de adevăr din anii 70-80 (Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Tănase, Blaier - prin ce au dat ei mai bun). Între timp, am mai descoperit și eu câte ceva, am mai scăpat de niște solzi, astfel că, dacă în vara lui 2015, încă mai aveam rezerve (fără temei) față de o parte semnificativă din cinema-ul românesc al ultimilor 15 ani, acum pot să-i spun și eu: Sunrise, indeed! (Pe la mijlocul lui iunie, cu totul întâmplător, m-am văzut ultima oară cu el pe bv. Magheru, lângă Inter, fix la un minut după ce fiul meu cel mare, Theodor, știind că am ajuns pentru o zi în București, m-a întrebat dacă o să-l vedem și pe Mihai, iar eu am răspuns că e puțin probabil, pentru că nu stabilisem nicio întâlnire.) 
Îi mulțumesc lui Mihai pentru cuvântul său de întâmpinare a noului meu volum, în curs de aparție la Editura Filos din București: 

„Dintre cărţile lui Marian Sorin Rădulescu (trei, deocamdată), cea de faţă - Pseudokinematikos 3. Între viață și filme - este în măsura cea mai mică un volum de critică de film, căci paginile despre cinematograf şi cineaştii favoriţi (alături de inevitabilul Andrei Tarkovski, intră aici români precum „şaptezeciştii” Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Veroiu, dar şi mai nou veniţii Cristian Mungiu şi Radu Jude) cedează acum teren în faţa altora de eseistică (deseori hermeneutică), memorialistică şi diaristică. Şi, totuşi, referinţele cinematografice – la fel ca cele literare, muzicale, filosofice sau teologice – apar la tot pasul, căci, în esenţă, această carte dă mărturie despre „devenirea întru fiinţă” a autorului ei, proces în care, printre alte opere artistice, filmele (dar nu orice filme, ci acele „filme-oază, tulburătoare şi încântătoare”, ce le solicită spectatorilor „o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei”) au jucat un rol fundamental. Iar quest-ului spre „făptura cea nouă” şi „viaţa cea nouă” a multor protagonişti din asemenea filme exemplare stimulează, pentru Marian Sorin Rădulescu, căutarea Adevărului atât în viaţă, cât şi în artă. Şi nu e exclus ca lectura cărţii să vă schimbe modul în care vă raportaţi la cinema.”

Mihai Fulger