După ce am terminat de citit Cronicile Vulpii. Amintiri din liceul anilor 90 de Paul Slayer Grigoriu, mi-am dat seama - o dată mai mult - că împărtăşesc cu Paul un quest - o căutare - ale cărei traiectorii ne unesc în câteva puncte esenţiale: fascinaţia pentru Ulisele lui James Joyce, pentru filmele lui Woody Allen şi Oliver Stone, pentru opera pop-rock Jesus Christ Superstar, pentru filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri. Şi, desigur, pentru Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Sau, mai exact, pentru un anume tip de aşezare în Biserică - prin dezvoltarea şi cultivarea unei "conştiinţe ecleziale", iar nu prin manifestarea unei "religiozităţi" obsedate de "semne" şi "minuni". Îi mulţumesc pentru prietenia sa şi pentru predoslovia de la volumul al 3-lea Pseudokinematikos. Între viaţă şi filme, ce urmează să apară la Editura Filos din Bucureşti:
„Filmul va începe în cinci secunde, a anunţat vocea impersonală. Toţi cei
care nu au locuri vor aştepta următoarea reprezentaţie. Am intrat în şir
indian, încet, apatici în sală. Auditoriul era mare şi tăcut. Ne-am aşezat, s-a
întunecat, iar vocea a continuat: programul din această seară nu e nou. Aţi
văzut şi aţi revăzut acest spectacol. V-aţi văzut naşterea, viaţa, moartea, de
restul vă amintiţi. Aţi avut parte de o lume bună când aţi murit? Suficient de
bună încât să se facă un film după ea?"
Cuvintele lui Jim Morrison au trezit în
mine conştiinţa adormită de cinefil. Folosesc acest cuvânt în lipsă de altceva,
pentru că nu-mi place asocierea lui cu erudiţia seacă într-ale filmului. „Poezia autentică este greu de realizat, pe
când erudiţia se dobândeşte mult mai uşor", scria odinioară în
jurnalul său părintele Alexander Schmemann. Şi tocmai această poezie, aşa cum
se rosteşte ea prin film, mi-a fost dezvăluită de Marian Sorin Rădulescu. L-am
cunoscut – cum altfel? – prin intermediul unui film. Scrisesem o recenzie de
nespecialist la După dealuri, lui i-a
plăcut şi de aici a crescut o legătură prin corespondenţă, apoi şi faţă către
faţă. A fost un prim semn că cinematograful poetic, uman, real, e generator de
asemenea întâlniri, fereastră către alţii, către sine şi, poate, către Însuşi
Dumnezeu. Am citit primele două volume din Pseudokinematikos,
iar la al doilea lectura a fost însoţită de vizionarea filmelor pe care Marian
Rădulescu mi le punea cu generozitate la dispoziţie. Încet-încet, am învăţat să
desluşesc această poezie din spatele peliculei însă, mărturisesc, de multe ori,
imediat după ce se termina filmul, alergam la recenzia din carte sau de pe
blog. Aşa s-a format şi propria mea grilă de lectură, mereu atentă la îndemnul
din volumul pe care îl ţineţi în mână: „A
scrie despre un film cu spirit de fair play presupune o dorinţă sinceră,
temeinică, de a-i desluşi accentele şi limbajul cinematografic, de a înţelege
filmul precum este, iar nu aşa cum – datorită ideilor noastre preconcepute – ni
se pare nouă că ar fi. A te apropia obiectiv de un film, a descoperi filmul aşa
cum este (adesea în urma unor vizionări repetate, a unei îndelungi documentări)
presupune o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei. Se formează
astfel o triadă: regizor – film – spectator."
Nu vă aşteptaţi să găsiţi în cartea de
faţă o serie de recenzii cu aer didactic! Şi nu vă aşteptaţi să fie vorba doar
despre cinematograf. Marian Rădulescu are viziunea unitară care face din orice
iubitor de artă un artist la rândul său, un om care se împărtăşeşte de frumos
în toate aspectele vieţii şi de aceea nu creează diviziuni artificiale. Pseudokinematikos 3 este mai degrabă un
jurnal – atât personal, cât şi de idei – în care filmul joacă rolul de
revelator. Cultura extrem de vastă a autorului ne duce de la capodopere
recunoscute aproape unanim până la mici bijuterii ascunse sub colbul ideologic
sau conjunctural, cărora însă, cu pricepere de meşteşugar, le este scoasă la
iveală strălucirea ascunsă. Se face vorbire despre Tarkovski, Bergman, Mircea
Săucan, Dan Piţa, dar şi despre obscurul Viaţa
nu iartă al lui Manole Marcus şi Iulian Mihu, film uitat şi uneori
desfiinţat (de pildă, într-un comentariu acid al lui Cristian Tudor Popescu),
căruia Marian Rădulescu nu se sfieşte să-i scoată la iveală doza de
sensibilitate poetică profundă şi – doar superficial – ascunsă de propagandă.
Fascinantă este însă permanenta
reîntoarcere la punctele definitorii ale „creşterii” cinematografice a autorului şi a unei întregi
generaţii de cinefili, o revenire permanentă la „zona” din Călăuza lui Andrei Tarkovski, imagine a Împărăţiei aflate înăuntrul
fiecăruia dintre noi, dar care, după cum ne învaţă Hristos, „se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc
pun mâna pe ea”. Iar această silinţă, văzută ca lupta cu propriile
slăbiciuni, îşi găseşte în arta adevărată, „proptele”. Avem aici propriile
noastre proptele care să ne lumineze înţelegerea din întunericul sălii de cinematograf,
fie că vorbim despre filme luate separat fie că sunt creionate schiţe de
portret: Tarkovski (veşnicul, mult-iubitul), Mircea Daneliuc sau Radu Jude.
Sunt redate întâlniri faţă către faţă – cum e cea cu fostul actor, astăzi
ieromonah Dragoş/Valerian Pâslaru – şi/sau în duh: cu convertitul Frank Schaeffer,
cu nonconformistul teolog ortodox Christos Yannaras şi, mai presus de toţi, cu
Nicu Steinhardt, „monahul cinefil”, a cărui interpretare integratoare a
culturii străbate şi din scrisul şi înţelegerea lui Marian Sorin Rădulescu. De
fapt, autorul nostru adoptă chiar şi o „viclenie” a lui Steinhardt care,
repetând mereu că nu este critic literar profesionist, ne oferă, la adăpostul
„amatorismului”, unele dintre cele mai vii pagini de lectură avizată a
literaturii de la noi şi de aiurea. Tot astfel se procedează şi în cartea de faţă:
cheia câte unui film ne este livrată laolaltă cu amintiri vii despre prima
vizionare, meşteşugul artistic este pus în legătură cu meditaţii asupra vieţii,
a morţii şi a marilor întrebări, accentele polemice – care nu lipsesc, o
mărturisesc, nici din corespondenţa pe care o port cu autorul – duc înapoi la
câte un cadru memorabil, într-o îmbinare lipsită de preţiozitate şi, ar spune
unii, de rigoare, dar tocmai de aceea vie şi autentică. Pseudokinematikos 3 este
scrisă într-un stil viu, aproape oral, ca o convorbire în care se revine la
subiecte abandonate temporar, se cotrobăie în bibliotecă după un citat, se fac
pauze de cugetare, se divaghează creativ şi se dialoghează aprins. Am avut, cât
am citit cartea, sentimentul prezenţei autorului în acelaşi spaţiu cu mine, am
căutat răspunsuri la problemele ridicate, în memorie şi prin cărţi, i-am scris
nu o dată. Şi m-am oprit de câteva ori să adâncesc cele citite, să le las să
rezoneze liber în mine.
Ultima parte a cărţii este închinată
despărţirii – de fapt, împreună-trăirii în alt plan – de cea care i-a dat viaţă
autorului şi i-a deschis ochii (şi) spre frumuseţile peliculei. Şi aici,
imaginile agoniei – o agonie dureroasă, dar senină – se suprapun cu secvenţe
din filme. Este poate împlinirea acelui ideal exprimat de Tarkovski, ca filmul
să devină rugăciune. Iar finalul, deschis, evident, ca orice final din viaţa
aceasta, este însuşi un crescendo care încă îşi aşteaptă punctul culminant.
Ultima replică din Ulise de James
Joyce, mult-iubit de autor, dar compătimit pentru rătăcirea sa în cursa unui
trist demonism, ultima replică din filmul Meandre,
de Mircea Săucan – deja aici un strigăt de speranţă – încheie, nu triumfător,
ci smerit-încrezător şi acest nou volum din Pseudokinematikos,
ca un răspuns peste ani, la întrebarea lui Jim Morrison: „Da!”!
 |
| Paul Slayer Grigoriu |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu