Theodor @ Livemuseart 2016

Theodor - Premiul întâi pentru interpretare (pian clasic) la Concursul Livemuseart.

Liceul de Artă „Sabin Drăgoi”
 Arad , 27 februarie, 2016.

Paul Slayer Grigoriu - Cronicile vulpii

Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor 90 
(Ed. Narator, București, 2015)

Pe Paul Slayer Grigoriu l-am descoperit pe internet. Scrisese (pe blogul său, Thoughts / Cugetări) o cronică substanțială, argumentată, în favoarea unuia din filmele românești de referință (nu doar în producția „Noului Val” de după anul 2000), După dealuri. Am făcut imediat legătura cu Paul Grigoriu senior („Domnul Matinal” de la Radio România Actualități). Apoi am aflat că juniorul este teolog (creștin ortodox), traducător, translator, poliglot și ... rocker. Rocker și creștin? (Paul Slayer a înființat, încă din liceu, formația rock „Rising Shadow”.) De ce nu, în fond? Precedente există: capodopera pop-rock Jesus Christ Superstar, un monah (creștin ortodox) ca Nicolae Steinhardt a cărui trăire creștină este punctată (și) de escale în timpul și spațiul culturii – film, teatru, cultura pop-rock. În fine, regizori precum Carl Dreyer, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Robert Bresson, Luis Bunuel, Federico Fellini, Andrei Tarkovski, Tenghiz Abuladze sau – la noi – Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Dan Pița, Cristian Mungiu, Radu Jude, Gabriel Achim, Adrian Sitaru, ale căror filme surprind deopotrivă răutatea funcționărească din lume, prostia biruitoare, fățărnicia nemiloasă și – cu durere – nimicnicia omenească, atunci când e să pornim pe calea Crucii. Ritmurile rock (doom, death, heavy metal) care l-au sedus pe Paul poate că poartă și ele durerea aceleiași neîmpliniri.  

Am citit „letopisețul” lui Paul Slayer Grigoriu deopotrivă cu bucurie și – nefiind niciodată rocker, cu atât mai puțin amator de metal, doom sau death – cu ... fiori de groază. Cu bucurie, pentru că această – insolită, pe alocuri extrem de teribilistă – cronică a adolescenței e străbătută de un crez pe care autorul ei nu l-a abandonat nici până în ziua de azi: „Omul trebuie să fie din ce în ce mai bun.” Bunătatea este însuși semnul „credinței adevărate” prin care omul va putea să țină piept furtunilor vieții, așa cum află și dintr-un refren black metal: „Only true believers will survive the storm of evil” („Doar credincioșii adevărați vor supraviețui furtunilor răutății”). 

Paul Slayer Grigoriu

În câteva puncte, mă regăsesc în căutările lui Paul. Iar câteva din spațiile descrise în carte îmi sunt destul de familiare: brutăria „El Toro” din zona Pieței Romane din București, stațiunea 2 Mai și magazinele de CD-uri și DVD-uri „Virgin Megastore” din Londra pe care și eu le-am colindat cu nesaț când am avut ocazia. Întâi de toate, mă regăsesc în descoperirea plăcerii de a citi, de a discuta (chiar și în contradictoriu) despre cele citite: „Nu volumul lecturilor e important, ci formarea deprinderii de a citi. Important e să citeşti. Aşa evoluezi spiritual, te faci mai bun, înveţi de la alţii. Tu, dacă zici că te pasionează ceva, citeşte din domeniul ăla!” Apoi, în întâlnirea cu Ulise de James Joyce („prototipul romanului modern”) și cu Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Despre Monahul de la Rohia, unul din gașca lui Paul exclamă: „E extraordinar Steinhardt! Dar eu, sincer, pe el nu-l văd chiar ca pe un călugăr, rigid. E parcă prea deschis şi prea jovial.” Altul – Ciocu, cel care s-a apropiat cel dintâi de Ortodoxie – spune: „Ăsta e călugărul ortodox autentic. Călugărul ortodox adevărat nu e îmbufnat, ci tocmai, deschis spre cultură şi rămânând în acelaşi timp în învăţătura lui Hristos. Şi dacă eşti cu Hristos, nu ai cum să fii decât bucuros, vesel.” 

Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia

Cu Ciocu, Paul discută aprins despre Ortodoxie și câteodată îl provoacă și pe fiul unui pastor adventist, coleg cu ei. Acesta însă, atunci când disputa se naşte spontan, amână să se pronunţe până a doua zi. Dezbaterile au loc „aproape în fiecare pauză, cu Biblia în mână”. Semnificativ mi se pare că, deşi nu are o „concepţie foarte bine definită”, tânărul fan Slayer nu poate accepta negarea crucii şi a icoanelor („Totdeauna mă făcuseră să mă simt mai aproape de Dumnezeu”). Când e vorba de Taina Împărtăşaniei, tinde să-i dea dreptate adventistului (care spune că „pâinea şi mustul sunt simbolul Trupului şi Sângelui lui Iisus”). Intervine, prompt, Ciocu: „Ba nu! Pâinea şi vinul sunt, în momentul împărtăşirii, însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus!” Apoi, cu o sfătoșenie de „om mare”, concluzionează că e, de fapt, „o chestie de credinţă”. Și citează din Pateric, unde „se vorbeşte despre un călugăr care ducea o viaţă sfântă, dar nu credea că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci Dumnezeu a făcut în aşa fel încât într-o zi să-i apară în potir carne şi sânge. Şi călugărul a zis „Doamne, nu pot să mănânc aşa ceva”. Hristos i-a răspuns „Atunci crede că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele Meu, prefăcute prin puterea Mea”.”

Paul Slayer este un adolescent dornic să (se) înțeleagă, chiar cu riscul de a deranja opinia majorității. Strânge laolaltă „toate abuzurile făcute de-a lungul timpului de diverse Biserici şi secte”. Fără vicleșug de vulpe („Vulpe” este porecla sa din liceu), începe o „operă de cercetare” a diverselor „abuzuri comise în numele lui Dumnezeu de Bisericile catolică, protestantă, baptistă ş. a.” La rubrica „și altele” o are în vedere și pe cea ortodoxă, deşi – adaugă el – împotriva acesteia nu avea „prea mare lucru”. Ceea ce contează este „nelămurirea în unele privinţe” și, mai ales, disponibilitatea de a desluşi ceea ce îi pare confuz. Cu adevărat minunat mi se pare altceva: dorința sa (și a multora din gașca sa) de a se considera „în general creștini”. Mai mult chiar, de a transmite prin muzica lor un „mesaj creștin”, de a desluși un astfel de mesaj în muzici heavy metal, de a polemiza în acest sens cu rockeri ce își spun „sataniști” și care găsesc un cu totul alt „duh” (nihilist, agresiv, demolator) în versurile și muzicile cu pricina. Și, uneori, de a-i „converti”. Câte unii însă îi mai apostrofează: „Bă, e greu să spui asta. Dacă te uiţi la cum trăiţi nu prea poţi să spui că sunteţi creştini.” Abia în perioada de pregătire pentru facultatea de teologie, un profesor preparator le spune, cu duhul blândeții, lui Paul și lui Ciocu: „Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos!”. Tot el le vorbește despre importanța de a conștientiza tot ceea ce spunem, facem și gândim – „chiar în lucrurile care ni se par bune” – și le dăruiește două cărți: Euharistia – Taina Împărăţiei, de Alexandre Schmemann și Abecedarul credinţei de Christos Yannaras. Cronica lui Paul înregistrează și prima sa participare la Liturghie („pe 18 august, de Sfinţii Flor şi Lavru”), precum și tactul preotului-duhovnic („Părintele nu m-a pus niciodată să mă tund şi m-a lăsat să-mi păstrez şi cerceii, cu condiţia să-i acopăr cu părul când veneam la slujbe, ca să nu se smintească vreun enoriaş mai conservator”). Finalul cărții ne îndreptățește să vedem în cronica sa și un fel de odisee întru deslușirea și dezvoltarea unei „conștiințe ecleziale”. Dar ceea ce doresc tinerii din gașca lui Paul este, mai ales, „o atmosferă de calmă împlinire familială”. Pentru că unii proveneau din familii divorțate, atunci când – rar – se întâmplă să întâlnească, într-o familie, „gesturi de politețe și de discretă tandrețe, chiar după ani de căsnicie”, o anume eleganță fără opulență, impresia e de „înţelegere aproape neverosimilă”. Atunci, nevoia căldurii unui cămin e resimțită și mai acut. 

Cronică a bucuriilor și grijilor unei generații, volumul lui Paul Slayer Grigoriu redă și o serie de risipiri și regăsiri adolescentine, o suită de creșteri și descreșteri sentimentale (când „lucrurile au reintrat într-o rutină a iubirii, într-o dulce aşteptare învăluită de lumina tomnatică” și „parcă se lăsase un zvon de umbră peste noi”) – toate însă în numele unei stări de spirit numită prietenie. M-am despărțit de Cronicile Vulpii cu gândul la niște versuri de Lucian Avramescu pe care le-am descoperit în adolescență: 

nu speriaţi frumoşii-adolescenţi

chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi

ei au în schimb ceva ce nimeni n-are

incandescent tărâmul de candoare

şi pot să inventeze fără risc

al lumii de la capăt obelisc

nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

ei sunt copiii veacului ce vine

prin ei, voi veţi privi cum se cuvine

coama planetei, formele-i virgine

nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

Pictură de Dan Voinea

Un fragment din Cronicile vulpii de Pauyl Slayer Grigoriu:

 Dincolo de distracţii şi bairame, cei mai mulţi dintre noi căutau să-şi definească identitatea de creştini, şi dacă Ciocu era convins încă de pe atunci că adevărata cale este Ortodoxia, eu unul aveam serioase îndoieli în această privinţă. În lipsa mea de experienţă şi cunoştinţe mi se părea că, aşa cum susţin mulţi dintre adversarii credinţei, Biserica monopolizase oarecum abuziv Persoana lui Hristos şi că introdusese anumite forme de manifestare greu de înţeles. Asta nu mă împiedica să mă duc din când în când să mă închin într-o biserică, ba chiar şi să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc uneori. Însă în mintea mea nu se cristalizase încă o idee clară asupra creştinismului autentic. Cum în aceeaşi situaţie se mai aflau şi alţii, Dănuţ ne-a chemat într-o zi, pe Alin şi pe mine, să facem cunoştinţă cu un grup de „evanghelizatori” americani care ar fi putut să ne lămurească asupra unor probleme. Ceea ce ne-a atras din primul moment (şi ceea ce, de fapt, era o şarlatanie) a fost faptul că cei în cauză afirmau cu tărie că nu aparţin niciunui cult, secte sau grupări religioase. Aşa că am intrat pe rând în apartamentul unde îşi predicau adevărul aceşti oameni, i-am salutat politicos şi am fost aşezaţi la o masă unde ni s-a oferit apă minerală. Mi-am alungat repede gândul josnic că ar fi putut să ne dea măcar o Cola şi m-am concentrat asupra discuţiei.

     - Cărei religii aparţineţi? ne-a întrebat, cu o faţă numai zâmbet, interlocutorul nostru, un om bine făcut care trebuie să fi avut în jur de 55 de ani.

     - Suntem botezaţi ortodocşi, am răspuns eu, dar ne considerăm pur şi simplu creştini.

     - Asta e foarte bine. Nici noi nu facem parte din nici o aşa-zisă Biserică. Pentru a fi creştin nu e nevoie de aşa ceva. Doar noi suntem apostolii, nu-i aşa?

     - Cam aşa credem şi noi, a spus Dănuţ.

     - Excelent. Toţi cei care au venit aici până la voi spuneau că sunt ortodocşi şi că Ortodoxia e singurul adevăr sau că sunt catolici şi catolicismul e calea cea dreaptă. Bun – şi ce înţelegeţi voi prin a fi creştini?

     - Să credem în Iisus şi să respectăm cele zece porunci, a rezumat Alin, adăugând apoi: 

     - Dar noi nu le respectăm întotdeauna, ştim că avem păcate.

     - Este bine să-I cereţi iertare lui Iisus şi El vă va ierta. Dacă-L rugaţi cu adevărat vă va şterge păcatele.

     Apoi a urmat explicarea unui scurt fragment din Vechiul Testament, care mi s-a părut extrem de plictisitoare, pentru că interlocutorii noştri nu spuneau practic nimic nou, ci doar repovesteau, cu cuvintele lor, cele citite. Toată „şedinţa” a durat cam trei sferturi de oră, după care predicatorii ne-au spus că ne mai aşteaptă. Alin s-a întors din uşă pentru a pune o ultimă întrebare:

     - Credeţi că e ceva rău în a purta cercei?

     - Nu. Tu crezi?

     - Nu.

     Pentru moment am fost foarte plăcut impresionaţi şi ne-am propus să revenim, în ciuda avertismentelor lui Ciocu, care intuise bine că era vorba despre un grup neoprotestant. Noi o ţineam una şi bună că aceştia erau adevăraţii creştini. Cu toate acestea, Alin nu a mai participat la nici o întrunire şi a dat încet-încet uitării cele învăţate de la omul care-l încântase fiindcă îi dăduse voie să poarte cercei. După vreo două luni, Dănuţ şi cu mine am mers la o nouă „şedinţă”, de data aceasta cu alt predicator, mai tânăr, ajutat din când în când de o femeie un pic mai în vârstă decât noi, care era, se pare, sora lui. După obişnuitele laude aduse nouă pentru că nu ţinem morţiş să ne afirmăm apartenenţa la o Biserică, individul a abordat un subiect mai delicat.

     - V-aţi gândit că trebuie să vă botezaţi?

     - Cum, păi suntem botezaţi! am sărit eu surprins.

     - Parcă spuneai că nu aparţii Bisericii Ortodoxe.

     - Nu, dar botezul nu e valabil?

     - Nu, pentru că a fost făcut când erai copil şi nu-l puteai înţelege. Deci nu a fost botez, şi fără botez nu există salvare. Eu însumi am fost botezat în credinţa luterană, dar când mi-am dat seama că nu are valoare am chemat un prieten care m-a botezat.

     - Şi, adică, bunica mea, de pildă, şi toţi cei care au murit înainte să se ştie despre voi, despre altceva decât Bisericile Ortodoxă şi catolică, se duc în iad?

     - Sunt mulţi chemaţi, dar puţini aleşi. 

     - Dar şi pe mine preotul, când m-a botezat, a făcut-o în numele lui Dumnezeu, ca cei din vremurile apostolilor…

     - Nu. Aceia au fost botezaţi şi au primit Duhul Sfânt, au vorbit în limbi şi aşa mai departe. Tu ai vorbit în limbi după botez?

     - Nu.

     - Deci nu a fost valabil. Este o situaţie pe care o poţi remedia acum.

     Am plecat foarte derutat, văzând deja în cap cada plină în care eu aveam să-l botez pe Dănuţ şi el pe mine. Începuserăm însă amândoi să ne îndoim serios de spusele acestor „evanghelizatori” şi nu ne-a luat decât vreo câteva luni ca să le luăm în râs „învăţăturile” inovatoare. Dar concepţia noastră despre creştinism nu se limpezise deloc. 

……………………………………………………………………………………

Cam în aceeaşi perioadă, cum hotărârea mea de a da la Teologie era de neclintit, tata s-a interesat cum mi-ar putea găsi un meditator ca să mă pregătească la dogmatică. Aşa se face că într-o dimineaţă ne-a luat de acasă pe mine şi pe mama şi am mers împreună la facultate. Ne-a primit în biroul său Remus Rus, profesor de istoria religiilor, care m-a întrebat de la început ce profil aş vrea să urmez.

     - Păi, pastorală m-am gândit, am răspuns.

     - Vrei să te faci preot?

     - Nuuu, dar acolo mi se pare cel mai interesant.

     - E interesant, dar acolo dai şi IBR, Istoria Bisericii Române. Ai timp să înveţi?

     - Eu zic că da.

     - Dacă ai făcut limbi străine, avem şi secţie de Litere. Sau poate limbi clasice. Latină ştii?

     - De nicio culoare! am răspuns pe loc.

     Până la urmă mi-a fost recomandat Doru Costache, un tânăr diacon foarte amabil, care ne-a spus care e preţul meditaţiei, ne-a anunţat că vom fi mai mulţi la o şedinţă şi m-a sfătuit să vin cât mai repede, la începutul săptămânii următoare. Am ieşit din clădirea facultăţii şi tata a izbucnit:

     - Când vii la o asemenea întâlnire nu te îmbraci în tricou cu Mickey Mouse, ai înţeles?! Nu te aşezi picior peste picior şi nu spui „de nicio culoare”, că nu eşti cu golanii tăi!

     - Hai, liniştiţi-vă, a intervenit mama râzând, că amândoi v-aţi făcut de râs. Stăteaţi de vorbă cu omul ăla care vă primise la el în birou şi molfăiaţi amândoi gumă de mestecat.

     - Mă îmbrac cum vreau eu, am sărit cu gura. Nu mă interesează regulile societăţii! Singurele mele reguli sunt cele Zece Porunci şi acolo nu spune nicăieri că n-am voie să port tricou cu Mickey Mouse!

     - Cât stai pe banii mei asculţi poruncile mele! s-a enervat şi mai tare tata.

     Odată ajuns la şcoală, i-am povestit lui Ciocu că urma să mă duc la nişte meditaţii pentru care vorbise tata. Am fost plăcut surprins când mi-a spus că şi tatăl lui făcuse acelaşi lucru şi, după toate aparenţele, urma să avem acelaşi profesor. Aşa că după o săptămână ne-am făcut amândoi apariţia într-o sală liberă din facultatea de teologie unde mai erau alţi aspiranţi la statutul de studenţi. Eu eram îmbrăcat într-un tricou cu Kreator, cu părul despletit şi cerceii la vedere.

     - Ce interesanţi sunteţi, a remarcat pe jumătate ironic diaconul Doru Costache.

     În doar câteva şedinţe mi s-au lămurit cele mai multe nedumeriri pe care le aveam în legătură cu Ortodoxia. Doru, care insistase să-l tutuim, „pentru că, în fond, şi lui Dumnezeu îi spunem Tu”, ne explica tainele dogmaticii cu logică admirabilă şi convingere profundă. Îmi amintesc că atunci când începea o frază cu „Hristos” parcă i se schimba ceva în glas. Uneori lansa şi mici aluzii la preferinţele noastre muzicale. Când ne-a vorbit despre Facerea lumii şi despre ziua a şaptea, a spus:

     - Aceea era ziua de odihnă, sabatul. Ştiţi, ca Black Sabbath, numai că aici vorbim despre un sabat luminos.

     Întrebând însă odată care credem noi că este scopul vieţii, s-a lovit de o serie de răspunsuri un pic confuze:

     - Să fim buni creştini.

     - Să facem voia lui Dumnezeu.

     După un pic de rumoare, din învălmăşeala de glasuri a răsunat cel al lui Ciocu:

     - Îndumnezeirea.

     - Ia uite, domnule, cine ştie! a exclamat Doru, plăcut surprins.

     La puţin timp după aceea venise vorba despre libertate şi despre cuvintele Mântuitorului, „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi”. Doru a pomenit de capitolul 8 din Evanghelia după Ioan, cel în care sunt consemnate aceste spuse, iar eu am intervenit:

     - E acolo unde spune că El e înainte de Avraam, când evreii spun că nu ştiu nimic despre El, că ei sunt fiii lui Avraam, nu?

     - Ia uite, domnule, a reluat profesorul cuvintele de mai devreme, cine ştie Scriptura!

     Nu ne-a luat mult, în aceste condiţii, să ne apropiem de Doru. Mergeam uneori împreună până la metrou, iar el, care de acum ne preţuia cu atât mai mult cu cât îi spuseserăm că nu suntem puşi pe făcut bani din preoţie, ne lămurea unele aspecte ale vieţii creştine. Căci eram într-adevăr cazuri paradoxale. Și nu pentru că ne plăcea rock-ul, ci pentru că, foarte informaţi în unele privinţe, ignoram însă lucruri elementare, cum ar fi rugăciunile începătoare. 

     - Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos, ne-a spus într-o seară, în drum spre Piaţa Unirii.

     - Cu alte cuvinte, Bogdane, lasă ţigara, am răspuns eu, mai plecat să văd paiul din ochiul celuilalt.

     - Aşa e, a spus Doru. Dar nu doar despre ţigară e vorba, ci despre tot ce spunem, ce facem, ce gândim, chiar în lucrurile care ni se par bune.

     În două rânduri am primit de la meditatorul nostru şi cărţi în dar. Întâi „Euharistia – Taina Împărăţiei”, de Alexandre Schmemann, „ca să înţelegeţi un pic ce înseamnă Liturghia”, apoi „Abecedarul credinţei” de Christos Yannaras.

     Încercam să le împărtăşesc şi celorlalţi din cele pe care le învăţam. În special Teodorei. Iubita mea, după cum am amintit, era protestantă, şi de la o vreme încercam să-i lămuresc erorile lui Luther şi ale urmaşilor lui şi să o atrag spre Ortodoxie. Părea foarte înţelegătoare şi, încet-încet, am început să cred că făceam muncă de misionar. Adevărul este că eram foarte expansiv, poate chiar sufocant. Uneori nu renunţam până când nu mi se dădea dreptate. Explicaţiile mele erau amănunţite şi pline de noile mele cunoştinţe, iar Teodora era înclinată să le dea crezare, însă o bombardam cu multă informaţie şi nu-i lăsam prea mult timp să o proceseze. Aş fi vrut să împărtăşim preocupări şi convingeri identice, toate deodată dacă se putea. Însă în acea vreme, lucrul acesta era învăluit într-o iubire care creştea de la o zi la alta. Teodora îmi povestea despre unul dintre pictorii ei preferaţi, Klimt, şi îmi arăta albumele de artă din biblioteca întunecată de la parterul casei ei. Ascultam împreună ultimele mele achiziţii în materie de black-metal şi vorbeam despre o dilemă care o frământa pe atunci. Cum meditaţiile la arhitectură nu mergeau totdeauna cum ar fi vrut, mama ei îi sugerase că, dacă nu se simte în stare să urmeze acest drum, poate opta şi pentru filologie. Fata nu se hotărâse, dar era în perioada de gândire, iar eu o sfătuisem să se lămurească dacă îşi doreşte cu adevărat să fie arhitectă sau dacă era doar o înrâurire a familiei. Aveam şi eu la rândul meu probleme la unele dintre meditaţii, deşi mie îmi era foarte clar ce îmi doresc. Dacă lecţiile de ghitară mergeau bine – nu străluceam, dar descifram onorabil –, la cele de solfegiu şi dictat îmi luam aproape de fiecare dată câte o muştruluială. Profesorul meu, Toni Pandelescu, era un pic trecut de treizeci de ani, cu un auz strălucit şi preocupări ce se învârteau aproape exclusiv în sfera muzicii. Pe mine mă luase de la zero, de la note cântate pe pian pe care trebuia să le reproduc din gură, lucru care nu îmi ieşea decât din când în când. Mă luptam şi cu solfegiile.

     - Dacă nu le gândeşti armonic, oricum e degeaba, îmi spunea profesorul, în timp ce eu abia reuşeam să urmăresc succesiunea notelor, fără a avea habar ce înseamnă armonia.

     Cu timpul însă, am reuşit să fac mici progrese, iar când Toni Pandelescu mi-a spus că se vede că nu vin degeaba la meditaţii, inima mi-a săltat de bucurie. În tot cazul, momentan aceste pregătiri se concentrau pe o minimă deprindere a solfegierii, pentru proba de muzică pe care urma să o dau înainte de admiterea propriu-zisă la Teologie. Conservatorul era încă foarte departe. 

Solaris - Laudă somnului

Criza „solaristicii” și impasul în care această „știință” se află de veacuri este foarte asemănătoare cu impasul în care de două mii de ani, se află civilizația ce stă sub semnul Sfintei Treimi pe care - sub forma ireprezentarea lui Andrei Rubliov - o putem zări, câteva clipe, atunci când Kris meditează, cu capul plecat, în fața monitorului de care este lipită cunoscuta icoană. Pentru că, spune un personaj (Snaut), „omul are nevoie de o oglindă”, monitorul este acoperit de o icoană. Pentru început, doar în colțul din drepata jos. 

„De ce vreți să distrugeți ceea ce încă nu înțelegeți?” Și ce e, în fond, de înțeles, în Solaris-ul tarkovskian? Poate doar că „infernul suntem noi”, că „vizitatorii” nepoftiți sunt în creierele noastre neodihnite care s-au dezvățat să mai doarmă. La un moment dat, Snaut îi cere lui Kris să citească un scurt fragment din Don Quijote în care Cavalerul Tristei Figuri îl laudă pe Sancho pentru discursul său despre somnul ce nivelează clase sociale, rase, bresle. (Dar are un singur cusur somnul: prea seamănă cu moartea.) Ca să ai un somn bun însă, e nevoie să duci „lupta cea bună”, să rămâi om, să nu te rinocerizezi, să nu (te) trădezi. Dacă pleci la închisoare - îi spunea Oscar Steinhardt fiului său, Nicolae, în ajunul arestării (se întâmpla în „obsedantul deceniu”) - zilele îți vor fi cumplite, dar nopțile ușoare. Dacă te eschivezi și accepți să fii martor al acuzării, vei avea zile bune, dar nopțile îți vor fi de nesuportat. 

Sensul călătoriei în adâncul conștiinței omenești din Solaris (un film de con-știință și ficțiune, nu unul de știință și ficțiune): să deprinzi - ca psiholog (Kris e psiholog) - să înțelegi, să cunoști, să iubești lumea ca un poet, iar nu ca un contabil (Kris e asemănat de tatăl său cu un contabil). Să descoperi Poezia. Doar așa vei putea desluși sensul cuvintelor lui Kris: „Rușinea va salva omenirea”. (Opusul rușinii: indiferența.) Sau declarația de dragoste către Hari: „Îmi ești mai dragă decât toate cuceririle științifice!” Solaris - poate unul din cele mai tulburătoare (și îmbucurătoare) filme de dragoste (în straie „S.F. pentru cei ce nu pot ieși din robia genurilor) din câte s-au făcut. 

Opera cerșetorilor - TMST 2016

Extraordinar de viu, de amuzant, de grav, de inteligent, de muzical, de ironic, de poetic și de modern. Și - rara avis! - fără stridențe. Dincolo de evidentele trimiteri la Brecht și Cabaret (filmul lui Bob Fosse, nu spectacolul de la TNGT), mi-am amintit de Secretul armei ... secrete (de Alexandru Tatos), singurul film românesc cu care - la nivelul expresiei - se poate compara montarea lui Kokan Mladenović de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara. Adevărata „moralitate” a unui artist (regizor) se pune la încercare abia prin astfel de povești „imorale”, „controversate”, mai greu de digerat. Nicidecum prin spectacole „pilduitoare”, „cuminți”, fără probleme. Iar Mladenović (ca și Fosse, ca și Tatos) a trecut cu brio proba.

Opera cerșetorilor (TMST, 2016)

Dan Voinea 46

Planton 2. 01172. Adrian Enescu. Pas în doi. Simion. Jesus Christ Superstar. Bulevardul Dacia. El Toro. The Doors. ... Surduc. „Mă lepăd de Satana!”. Urban Capella. Tarkovski. Vank. Ma-ma. 2 Mai. După dealuri. Daneliuc. Aferim!. Vaporul alb & Oschanitzsky (!). „I confess...”. Dan Voinea 46. You ain't seen nothing yet. Ce bine că ești!

Dan Voinea

The Revenant - Inarritu și aripa de albină

Cu o seară înainte de a merge la mall să văd - în format widescreen și cu sunt Dolby - The Revenant, le-am citit copiilor mei basmul Prâslea cel voinic și merele de aur. Filmul lui Inarritu exact așa mi s-a părut: un basm cinematografic. Însă nu despre paralela dintre pățaniile voinicului Prâslea și cele ale lui Hugh Glass e vorba aici, cred. Mult mai de folos mi se pare - apropo de basme - situația din Povestea lui Harap-Alb, în care viteazul flăcău trebuie să recunoască pe adevărata fată a Împăratului Roș din cele două care seamănă ca două picături de apă. Și Harap-Alb, cu ajutorul aripii de albină, o recunoaște pe adevărata fată de împărat.
Încă înainte să văd facest „film bazat pe fapte reale” am fost bombardat din mai multe părți cu montajul paralel de secvențe din The Revenant care seamănă ca două picături de apă cu diverse secvențe tarkovskiene din Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul. Mai mulți prieteni m-au întrebat ce cred despre asta. Cred că este mare nevoie de o „aripă de albină” ca să deosebești pe Inarritu de Tarkovski. Iar la acest discernământ poți ajunge pe mai multe căi. Una dintre ele este și disponibilitatea de a te apropia de arta poetică tarkovskiană, plecând chiar de la mărturia regizorului rus: „Artistul are datoria să rămână calm. Nu are niciun drept să-și trădeze emoția, implicarea, să le afișeze ostentativ în fața publicului. Orice emoție provocată de subiect trebuie sublimată printr-un calm sisific. Este singura cale prin care un artist poate comunica lucrurile care îl preocupă și pasionează.”
Din primele minute mi-am dat seama că The Revenant este ceea ce Tarkovski numea „un film de gen” (afirmând apoi că Robert Bresson sau Ingmar Bergman sau Akira Kurosawa reprezintă - fiecare dintre ei - un gen în sine), iar nu „un film de autor” pe care, vizionându-l, să simți că autorul/regizorul/artistul a rămas calm, că nu și-a trădat emoția, că nu și-a afișat-o ostentativ  în fața publicului. Cred că filmul lui Inarritu - cu bune și cu rele - aparține „uzinei de vise”, industriei ultrasofisticate (ca tehnologie) de „filme de gen”. Vecinătățile sale sunt mai degrabă - în cel mai bun caz - filme ca Patimile lui Hristos; Braveheart sau Ostrovul lui Pavel Lunghin). La Inarritu, în ciuda unor secvențe „împrumutate” din Tarkovski, accentele cad pe „senzațional”, pe „zoologic”, pe devorarea omului de către om. Iar părțile „apolinice”, „contemplative” par din cu totul „alt film”. Și Andrei Rubliov are influențe (declarate) din, să zicem, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Cei șapte samurai sau A șaptea pecete - filme de autor, nicidecum filme „de aventuri” cu pretenții de „filme spirituale”. Dar miza lui Tarkovski de aici - sinecdocă: parte pentru întreg - e (să nu ne amăgim!): „Hai cu mine în lume! Eu voi picta icoane, tu vei construi clopote!” Altfel spus: nostalgia după vremea când Biserica (înțeleasă nu doar ca zid al unui templu) nu era încă în ruine. O nostalgie care, la fel ca în Solaris, Oglinda, Călăuza sau Nostalgia, arde, pârjolește ecranul, pentru că acesta era crezul său cel mai de preț.
Nu cred că este cu vinovăție să-ți placă un film ca The Revenant, să afirmi că îl găsești „spiritual”, „instructiv” sau - după caz - „antrenant”, „palpitant” ș.a.m.d. Mi s-ar părea însă bizar să fie asociat cu Tarkovski - cu duhul filmelor sale, cu esența filmelor sale - doar în numele unor scene copiate din filmele lui.

Șerban Pavlu despre filmul românesc

Șerban Pavlu (Terminus Paradis, Niky & Flo; Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim) @ „Scena și ecranul” (Radio România Cultural) despre - între altele - confuzia publicului de film din România. „Marele public” aude - cum să nu? - când filmele românești iau premii după premii la marile festivaluri și dă buluc să le vadă, la cinema. Atunci când se întâmplă ca ele să ajungă la cinema, atunci când se întâmplă să mai existe vreun cinema. Aștepătările „marelui public” sunt însă - punctează Pavlu - total greșite: spectatorii se  așteaptă - cu puține excepții - să găsească un film ambalat în genul fast food, după tipare verificate, de succes, așa cum sunt cele vehiculate de Hollwood. Și, de aici, dezamăgirea. Concluzia: foarte puțini spectatori sunt pregătiți să fie surprinși de filmul de autor. În plus, neavând o industrie de film, nici „filme de gen” made in România nu se găsesc.
Și încă ceva. Mai spunea Șerban Pavlu despre surpriza plăcută de a descoperi, la cineaștii străini cu care lucrează, un interes crescut pentru filmul românesc din ultimii 15 ani. Și o cunoaștere temeinică a acestor filme. Mai mult, chiar: există surprinzător de mulți străini care au ajuns să vadă chiar și filmele de dinainte de 90 regizate de Dan Pița, Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie. 

Șerban Pavlu (actor)

Mircea Platon despre „Pseudokinematikos 3. Între viață și filme”

Unul din „prietenii mei virtuali” cu care m-am întîlnit exclusiv în textele sale de pe internet este Mircea Platon. Îi mulțumesc pentru cuvântul său de întâmpinare scris pentru noul meu volum, Pseudokinematikos 3. Între viață și filme, în curs de apariție la Editura Filos din București: 

„Dacă în primele două volume din Pseudokinematikos Marian Sorin Rădulescu naviga ținându-se foarte aproape de linia țărmului filmelor vizitate, în acest al treilea volum autorul se avântă în larg: în largul lui însuși. Cea mai personală carte de până acum a lui Rădulescu, acest al treilea volum din Pseudokinematikos se dovedește a fi și cel mai bogat în sugestii de lectură cinematografică. Frumusețea e, cu siguranță, în sufletul privitorului, al eseistului cinefil care ne dăruiește acest volum. O carte prin care autorul ne trece, prin el și prin filme, către noi înșine. O developare a unei pelicule interioare de mare calitate.”   

Mircea Platon