Luiza Orosz TIFF 2016

• În cadrul TIFF 2016, Premiul pentru întreaga activitate i-a revenit unei actrițe pe care cinematografia a folosit-o, din păcate, cu parcimonie: Luiza Orosz. Numele ei rămâne, mai ales, legat de Urgia. Director de imagine la Apa ca un bivol negru (debutul colectiv în lung-metraj al „generației 70”: Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere Gulea ș.a.), Nunta de piatră, Duhul aurului, serialul TV Un august în flăcări, Zidul și Buzduganul cu trei peceți, Iosif Demian debutează ca regizor (asistat de Andrei Blaier) cu Urgia, în 1978. Valerian Sava: „Iosif Demian introduce o nouă categorie în vocabularul nostru de specialitate: Filmul de operator”. 

  

  Gheorghe Cozorici & Luiza Orosz în Urgia

  Acțiunea din Urgia se petrece în timpul războiului, într-un sat din nordul Moldovei. Întâmplarea – redată sub forma unui film-anchetă, a unui film-eseu – este recapitulată în prezent de către un activist de partid care întâlnește câțiva din participanții la evenimentele de atunci. Acesta încearcă să descopere cum a fost cu putință ca un țăran să stea ascuns într-un beci câțiva zeci de ani, fără alt motiv aparent decât șocul provocat de suferințele și ororile războiului. Filmul se vrea un „poem pentru pace”, o „pledoarie pentru încrederea în om” (Andrei Blaier). Se simte valorificarea atentă a fiecărui cadru, astfel că – adaugă Blaier – „viața se transfigurează pe ecran în poezie, în poezia care poate să transpară dintr-un adevăr teribil de dur, ca și din contemplarea emoțională a realității”. Filmul lui Demian-Blaier este „structurat ca o suită de tablouri, croite pe mari dimensiuni, (…) compoziții în mișcare, uneori o mișcare frenetică, de obicei mișcare cu personaje numeroase” (Ecaterina Oproiu). 

  

  Luiza Orosz și Gheorghe Cozorici în Urgia

  Luiza Orosz propune în Urgia o „figură antologică a unei alte Vitoria Lipan care, neavând pe seama cui și cum să-l răzbune pe bărbatul „dement”, coborât singur sub pământ, păstrează incredibil această taină terifiantă, cu întreaga tărie sublimă a prototipului mioritic” (Valerian Sava). Protagonista încetează să fie „actrița principală”, ea devenind „însăși Femeia, imaginea tradițională a femeii matcă, femeia-mater dolorosa, femeia-pieta, femeia Terra, și iată pe această madonă cu obrazul țărăncilor lui Loevendal făcând din gesturile cotidiene efigii: efigia unei femei descălțându-și omul istovit, efigia unei femei la albie, lîngă un cazan pe pirostrii, efigia unei femei curățând la fântână, bocancii unui băiat întors de la război fără picioare, efigia unei femei alegând cartofi într-o bătătură pustie, efigia unei femei ciucite în fața unui lighean, o femeie care, după ce a spălat toate rufele și toate durerile, își spală, la sfârșitul filmului, și propriile-i mâini cu degete cioturoase, cu unghii tari, dar femeia nu le privește, le spală încet, bătrânește, cufundată într-o seninătate înțeleaptă” (Ecaterina Oproiu). Alături de Gheorghe Cozorici, Luiza Orosz izbutește în Urgia un remarcabil rol de compoziție. 
  
  

Cultul plăcerii cinefile

Tot ce mi-am dorit, am primit. Inclusiv (și cu asupra de măsură) ceea ce Mihai Fulger remarcase la mine, acum patru ani, când, întâmpinându-mi cel de-al doilea volum Pseudokinematikos (Bucuriile filmului, apărut la Editura Theosis), pomenea despre „cultul plăcerii cinefile secondat pe plan personal de un la fel de autentic cult al prieteniei dintre cinefili”. Filmul ca nevăzut liant între oameni - cam despre asta a fost vorba în împreună petrecerea de la Cinemateca Română (sala Eforie), premergătoare proiecției cu filmul de comun acord ales cu Mihai pentru această ocazie: 100 lei (nota bene: versiunea de autor, niciodată în main stream-ul difuzării interne sau pe lista filmelor românești trimise în lumea largă) de Mircea Săucan. Un film ca o chemare la dialog, ca un prilej - rar - de autocunoaștere, de mirare că există, totuși, cineva necunoscut care ne știe atât de bine, atât de profund. Am simțit, la Eforie, că stau la aceeași masă - nu doar fizic, ci mai ales în spirit - cu domnul Costion Nicolescu (primul care, cu vreo 25 de ani în urmă, mi l-a apropiat altfel pe Tarkovski - omul și regizorul - prin studiul său din Cotidianul despre viața și opera celui ce regizase Rubliov, Oglinda și Călăuza), cu Mihai Fulger (gazda noastră care s-a oferit să lanseze la Cinematecă volumul al treilea Pseudokinematikos (Între viață și filme) - apărut la Editura Filos a lui Ionuț Trandafirescu - încă de la începuturile zămislirii lui), cu Paul Slayer Grigoriu (de care mă leagă mirarea și bucuria față de - între altele - opera pop-rock Jesus Christ Superstar, cărțile lui James Joyce, Dostoievski, Soljenițîn, Aitmatov, față de După dealuri sau față de multe din filmele lui Săucan, Pintilie, Daneliuc, Pița, Veroiu, Tatos, Puiu, Mungiu, Jude), cu Ionuț Mareș (jurnalist convertit, în timpul liber, la filmologie, la cinefilie, cu care am schimbat atâtea impresii). A fost un dar să fim, acolo, împreună. După cum tot un dar neprețuit a fost să mă întâlnesc, în sala de la Eforie, cu zeci de prieteni - cu prieteni pe care îi știam și cu prieteni, până atunci, doar virtuali (de facebook), pe care nu îi mai întâlnisem niciodată. Noblesse oblige. Nu în cele din urmă, noblețea Celui responsabil cu astfel de daruri, prezent mereu - în chip nevăzut - în mijlocul nostru. Obligă printr-un anume fel de a vorbi, de a trăi, de a te bucura - fără niciun rest - că exiști. Pe de altă parte, cum altfel să fie, să se poarte, cei adunați în jurul Meandrelor sau Sutei de lei, în jurul lui Mircea Săucan?

Lansare Pseudokinematikos 3. Între viață și filme 

Lansare Pseudokinematikos 3. Între viață și filme

Mulțumesc înainte cuvântătorilor Costion Nicolescu, Paul Slayer Grigoriu, Lucian Mircu, Mircea Platon și Ionuț Mareș, lui Mihai Fulger pentru cumul de funcții (înainte cuvântător, moderator și gazdă) și lui Ionuț Trandafirescu pentru prietenie și încredere.
Intrarea liberă.

Stomatologie

Stomatologie

un poem de Lucian Avramescu

dantura superbului tău creier

din ce în ce mai mâncată de îndoieli ...

ei și?

ce-ar fi să te lepezi de satana,

ce-ar fi să te lepezi de satana,

repetă după mine, ca la un botez

                               al întâmplărilor noastre viitoare,

de o mie de ori, mă lepăd de satana

dar eu țip de o mie de ori

nu pot să mă lepăd de mine

urlu, urlu domnii mei

nu pot să mă lepăd de mine ...

vedeți dumneavoastră,

stomatologia gândului

n-a făcut mari progrese;

multe lucruri scapă

în noi înșine

ca niște bolovani într-o fântână ...

plombați sentimentele – ordonă programatorul,

plombați sentimentele – ordonă către primul pacient

aflat la coada de o mie de ani,

nicio carie să nu mai rămână,

moștenitorii au nevoie de o dantură perfectă

pentru a ronțăi mugurii altor planete,

defrișați îndoielile,

ele sunt o moștenire burgheză

ele sunt

ca o planetă care se învârte

în jurul crimelor sale

dar iată,

dantura superbului tău creier

este din ce în ce mai mâncată de îndoieli

Grafică de Klara Tamas

Pământul nostru, fragil ca un cap de copil

Am luat copiii și i-am dus la Filarmonică la un concert vocal-simfonic (dirijor: Nicolae Moldoveanu) pentru Variațiunile simfonice pentru pian și orchestră de Cesar Frank (la pian: Naoko Anzai), dar mai ales pentru Suita lui Gustav Holst pentru orchestră, Planetele, însoțită de video proiecții cu imagini marca NASA, comentate de cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu. Cel dintâi (și, până acum, singurul) român care a zburat în cosmos, acum pe post de DJ a primit titlul de cetățean de onoare al Timișoarei. În compania imaginilor cu planetele pustii de pe ecran, episodul „Marte” mi-a redeșteptat o clipă emoția pe care, în aceeași sală Capitol a Filarmonicii Banatul, aveam să descopăr cu uimire primul Star Wars (de neconceput fără muzica lui John Williams), în exact același an - 1981 - în care cosmonautul Prunariu zbura în cosmos. 

Solaris

Imaginile preluate de sateliți cu Marte, Venus, Mercur, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun mi-au amintit - involuntar - de planeta Solaris, așa cum apare - ca personaj - în filmul lui Tarkovski. Și m-am gândit nu doar la reprezentarea S.F. a acelui „ocean gânditor”, cât la scena din dormitorul lui Kris Kelvin, când acesta e surprins în fața oglinzii, căzut în rugăciune. La Tarkovski, rugăciunea este debarasată de orice formă de pietism și dolorism. E un fel de mirare cosmică stârnită de „frumusețea care va salva omenirea” (Dostoevski). Iar inima acestei frumuseți restauratoare din Solaris nu este nici muzica lui Bach, nici filozofia antică ori scrierile lui Cervantes și Tolstoi (la care se face referire), nici tablourile lui Breughel, ci Troița lui Rubliov, pe care o vedem lipită de oglindă. (Tarkovski regizase Andrei Rubliov chiar înainte de Solaris.) Ca și cum - pentru a fi oameni, pentru a rămâne oameni - suprafața lucioasă a oglinzii la care privim se cade să fie acoperită de icoană. Și mai m-am gândit la capodopera lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât viața: „De aici, ni se pare că toți oamenii din lume sunt frații și surorile noastre (...) cu toate că știm că pe Pământ lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Pământul nostru, superb în albastrul lui neverosimil, Pământul nostru, fragil ca un cap de copil…” 

În fond, asta e filmul lui Tarkovski: o declarație de iubire adusă Pământului cel „fragil ca un cap de copil”, și - scrie Costion Nicolescu - „o foarte gravă meditaţie despre destinul eshatologic al umanităţii, despre supravieţuirea prin iubire”. Prin iubire şi, nu mai puţin, prin neuitare, căci „eroii tarkovskieni sunt cu atât mai vii cu cât reuşesc să salveze din uitare, într-o conştiinţă proaspătă şi implicată, cât mai multe dintre faptele personale şi dintre cele ale umanităţii, în general”. Unul dintre savanţii din Solaris, într-un moment de euforie, dă glas concluziei amare la care a ajuns după ani şi ani de cercetări şi investigaţii ştiinţifice: „Nu dorim să cucerim cosmosul, ci doar să extindem Pământul la dimensiunile Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!” 

Carmen Galin și conflictul dintre generații

„Probabil că aparțin unei anume generații. Chiar am avut pe tema asta un conflict cu Eliza Petrăchescu, un conflict simpatic și terminat cu bine. La o repetiție am exclamat: „Ei, pe vremea dumneavoastră…”, iar ea s-a supărat foarte tare pe mine și mi-a spus: „Ce însemană pe vremea mea? Eu sunt de pe vremea lui Tutankamon? În fond, nici tu nu ești chiar atît de tânără!” și asta a fost „răzbunarea” ei pe mine. Repetam la Oamenii cavernelor. Repetam cu Dinu Cernescu. Știți că există actori care așteaptă totul de la regizor și sunt fericiți când au de-a face cu un regizor care le indică totul până la ultimul ton. Însă Dinu Cernescu nu este un asemenea regizor, el încearcă să te stimuleze, ca să dai din tine tot ce poți, și de aceea eu la repetiții spuneam deseori: „acum n-aș putea să mă așez, acum n-aș putea să fac cutare lucru?…” La un moment dat, Eliza Petrăchescu n-a mai suportat și mi-a spus: „Galin, în sală este un regizor, tu taci din gură, ascultă-l pe Cernescu. Cernescu știe ce spune; un actor intră în scenă când i se spune: intră pe ușa aia și ieși pe ușa aia. Regizorul îți spune și tu faci.” La care replica mea a fost aceea cu: „pe vremea dumneavoastră…” Pe urmă, această excelentă actriță mi-a povestit cum, „pe vremea ei” actorilor li se spunea: „intri înscenă pe ușa din stânga, te așezi pe scaun și ieși pe ușa din dreapta”. Și cred că trebuia să fii cu atât mai bun actor la o manieră din asta de lucru: să intri pe o ușă, să spui o tiradă și totuși lumea să te aplaude. Era mai greu decât cu micile noastre găselnițe, strâmbături din nas, din degețele, jocuri cu panglicuțe… Jucând cu Eliza Petrăchescu, jucând pe când eram studentă alături de Neamțu-Ottonel, jucând cu Ion Manta, am fost fascinată de modernitatea lor. Ei vorbeau pe scenă extraordinar de firesc, dar nu era cotidianul ăsta pe care nu pot să-l sufăr, fiindcă, cred că pe scenă e nevoie de o pronunțare deosebită, elevată, mai cultivată, mai poetică, asta neînsemnând să fii afectat. Ei îmbinau firescul ăsta extraordinar cu o mare artă a cuvântului. Astăzi există mulți actori care rostesc replicile ca în tramvai și confundă asta cu firescul. De aici, adesea, insatisfacția spectatorului: pe moment e ușor, e ceva foarte la îndemână, nu mai cere efort, dar cred că totuși miracolul teatrului vine și cu puțin efort. … Dacă simți că poți să-l atingi pe actor ca pe unul din tramvai…” 

(Carmen Galin - „O repetiție bună e ca o vrăjitorie”, în Andrei Băleanu & Doina Dragnea - Actorul în căutarea personajului, Ed. Meridiane, București, 1981, pag. 108-118)

Eliza Petrăchescu & Carmen Galin în Ilustrate cu flori de câmp