Cultul plăcerii cinefile

Tot ce mi-am dorit, am primit. Inclusiv (și cu asupra de măsură) ceea ce Mihai Fulger remarcase la mine, acum patru ani, când, întâmpinându-mi cel de-al doilea volum Pseudokinematikos (Bucuriile filmului, apărut la Editura Theosis), pomenea despre „cultul plăcerii cinefile secondat pe plan personal de un la fel de autentic cult al prieteniei dintre cinefili”. Filmul ca nevăzut liant între oameni - cam despre asta a fost vorba în împreună petrecerea de la Cinemateca Română (sala Eforie), premergătoare proiecției cu filmul de comun acord ales cu Mihai pentru această ocazie: 100 lei (nota bene: versiunea de autor, niciodată în main stream-ul difuzării interne sau pe lista filmelor românești trimise în lumea largă) de Mircea Săucan. Un film ca o chemare la dialog, ca un prilej - rar - de autocunoaștere, de mirare că există, totuși, cineva necunoscut care ne știe atât de bine, atât de profund. Am simțit, la Eforie, că stau la aceeași masă - nu doar fizic, ci mai ales în spirit - cu domnul Costion Nicolescu (primul care, cu vreo 25 de ani în urmă, mi l-a apropiat altfel pe Tarkovski - omul și regizorul - prin studiul său din Cotidianul despre viața și opera celui ce regizase Rubliov, Oglinda și Călăuza), cu Mihai Fulger (gazda noastră care s-a oferit să lanseze la Cinematecă volumul al treilea Pseudokinematikos (Între viață și filme) - apărut la Editura Filos a lui Ionuț Trandafirescu - încă de la începuturile zămislirii lui), cu Paul Slayer Grigoriu (de care mă leagă mirarea și bucuria față de - între altele - opera pop-rock Jesus Christ Superstar, cărțile lui James Joyce, Dostoievski, Soljenițîn, Aitmatov, față de După dealuri sau față de multe din filmele lui Săucan, Pintilie, Daneliuc, Pița, Veroiu, Tatos, Puiu, Mungiu, Jude), cu Ionuț Mareș (jurnalist convertit, în timpul liber, la filmologie, la cinefilie, cu care am schimbat atâtea impresii). A fost un dar să fim, acolo, împreună. După cum tot un dar neprețuit a fost să mă întâlnesc, în sala de la Eforie, cu zeci de prieteni - cu prieteni pe care îi știam și cu prieteni, până atunci, doar virtuali (de facebook), pe care nu îi mai întâlnisem niciodată. Noblesse oblige. Nu în cele din urmă, noblețea Celui responsabil cu astfel de daruri, prezent mereu - în chip nevăzut - în mijlocul nostru. Obligă printr-un anume fel de a vorbi, de a trăi, de a te bucura - fără niciun rest - că exiști. Pe de altă parte, cum altfel să fie, să se poarte, cei adunați în jurul Meandrelor sau Sutei de lei, în jurul lui Mircea Săucan?

Lansare Pseudokinematikos 3. Între viață și filme