În numele mamei

Fragment din volumul Pseudokinematikos 3. Între viață și filme 

(Ed. Filos, București, 2016)

O, mamă, dulce mamă! Aerul e acel lucru uşor care-ţi trece pe lângă chip şi devine mai clar atunci când tu râzi...” (Tarkovski, Nostalgia). Alături de mama, cred, am văzut primele filme. La televizor şi la cinema. Într-un fel, ea mi-a fost prima călăuză – în viață, în lumea filmului, a literaturii şi muzicii. A fost primul om care mi-a spus că n-am voie să mă plictisesc. Că, orice ar fi, să nu „mă las pe tânjală”, să nu lâncezesc. Să-mi conserv și sporesc neîncetat entuziasmul, dorinţa de a afla acel „rest miraculos” pe care lumea „întoarsă pe dos” a culturii e gata să-l dea mereu celui care-l caută. (Mai târziu am citit despre asta în Jurnalul filosofic al lui Constantin Noica.) A face altfel, mi-a dat de înțeles mama, înseamnă să ratez prilejul – unic – de a fi eu însumi. De atunci tot caut să-mi lămuresc ce-nseamnă dorința de a comunica[1]. Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul): „Cel mai bun lucru pe care un om îl poate face pentru semenii lui este să-și educe copiii în așa fel, încât să iasă din ei oameni de nădejde, și asta nu cu ajutorul unuia sau altuia, ci de unul singur, zi de zi, pas cu pas, să le dăruiești întreaga ta ființă, să fii cât poți mai mult alături de copii.”

Joia Mare, 2011

Într-un spital din Szeged (Ungaria), mama e supusă unei operaţii pe creier. Regizorul-coregraf din muzicalul tragic All That Jazz, a trecut şi el printr-o astfel de experienţă-limită. „To be on a wire is life. The rest is waiting.” („Să mergi pe sârmă înseamnă viaţă. Restul e aşteptare.”) Mama este, acum, „pe sârmă”. După calendarul ortodox, suntem în preajma zilei când, în rânduiala Triodului, se pomeneşte Cina cea de Taină. În urmă cu un an, în Joia Mare, se năştea fiul nostru cel mic, Ioan. La două ore după operaţie, doctorul (în aceste clipe de mare cumpănă, neurochirurg îmi pare că rimează – nu numai fonetic – cu demiurg) se declară mulţumit că mama îi ascultă comenzile: să închidă şi să deschidă ochii, să strângă pumnul şi să-l lase mai moale etc. Deocamdată este la terapie intensivă. Eu stau în rezerva pe care scrie, în maghiară, betegszoba. Pentru mama începea, aveam să înţeleg peste câteva zile, numărătoarea inversă – ca-n Europa lui Lars von Trier: ten, nine, eight ...

Vinerea Mare, 2011

Au adus-o pe mama de la reanimare înapoi în rezervă. La 11 trecute fix, aşa cum au spus. Cu mâna dreaptă, mama îşi face cruce pe piept de două ori. După câteva minute, mâinile încep să-i tremure şi vrea să se ridice din pat (efectul secundar al medicamentelor?). Faţa îi e de nerecunoscut. A vomitat un lichid gălbui în masca de plastic pe care o are la gură. Chem asistentele. Vine şi doctorul, care îmi spune că în două-trei zile vom şti dacă o pierdem sau dacă totul va fi bine 100%. (Ce ușor se joacă doctorii cu procentele!...). Acum, mama doarme aproape tot timpul. Vomită din nou. Nişte asistenţi o duc la tomograf, unde aflu că ventriculii cerebrali sângează. Prin tuburile care îi ies din craniu văd cum se scurge un lichid de culoare roşie. Pe la 2 p.m. o mută înapoi la terapie intensivă (intezivszoba).

„Eli, Eli lama sabactani” („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”). Mama, privindu-mă printre tuburi și măști de oxigen, îmi dă mâna să i-o ţin în mâna mea. Poate va fi nevoie de încă o operaţie. Îi spun la ureche că Ioan merge ţinut de o mână, că o aşteptăm să se întoarcă acasă ca să-l plimbe. Îi spun că oamenii întreabă de ea la telefon, că Theodor, fiul nostru cel mare, a vrut să ştie dacă „am operat-o” (i-am explicat că da, s-a operat, mai exact a fost operată de un medic neurochirurg). Înaintea ochilor zăresc – involuntar – frânturi din filme. Câteva din filmele vieţii mele. Nu credeam nicicând că o să „prindă carne”, că le voi putea „pipăi” îndeaproape: imagini groteşti din Glissando (Daneliuc) cu acei bătrâni goi şi neputincioşi (ca Iov) de la sanatoriul-cazinou, scene din Vorbeşte cu ea (Almodovar) şi Mama şi fiul (Sokurov). Dacă spitalul era la doar câţiva kilometri mai la est, poate vedeam doar scene sordid-groteşti, ca în Această lehamite (Daneliuc). Sau poate nu.

Sâmbăta Mare, 2011

După miezul nopţii, mama reintră în stare critică. Reîncepe să sângereze, însă firicelul de sânge e mai subţire, lichidul e mai clar acum. E posibil să îi facă o nouă tomografie. E slăbită. Îi vorbesc. Nu ştiu cât şi ce înţelege. Unde sunt acum anii (nu lunile, nu săptămânile, nu zilele!) în care puteam să-i vorbesc în voie şi ea putea să mă asculte şi să-mi răspundă? (Dar m-a înţeles oare atunci când am încercat să-i vorbesc, atunci când îmi doream să înțeleagă – fără să răstălmăcească – tot ce-i spuneam?)

Doctorul de la reanimare nu se poate pronunţa asupra viitorului, spune că ei doar fac „ceea ce este necesar acum”. Aşteptăm. Miercurea viitoare, după spusele medicului, ar fi termenul-limită când se vor putea pronunţa dacă mama a scăpat.

Dincolo de zidurile spitalului e un stadion. Seara se aude vuietul mulţimii de microbişti care îşi încurajează echipa favorită. Prin oraş am văzut alaltăieri un protest organizat de nişte tineri, n-am înţeles în ce problemă. Surorile medicale, uneori, izbucnesc în râsete. Bucuria şi durerea sunt aici sub acelaşi acoperiş. Ca în secvenţele finale din Umbrele strămoşilor uitaţi (Paradjanov): într-o cameră stătea, pe catafalc, răposatul Ivan, iar în încăperea de dedesubt se juca o horă îndrăcită. Trepidaţiile provocate de zgomotoșii petrecăreți mişcau, ritmic, patul în care era aşezat defunctul. Voia bună îl cuprindea, cumva, şi pe el.

Pe străzile Szegedului e mult tineret. În cochetele vitrine ale magazinelor din centru se zăresc panouri cu absolvenţi ai claselor de liceu, promoţia 2011. Frumoşi adolescenţi, zâmbitori şi (aşa par după chip) străini de tot ce e urât şi trist. Dintr-o pizzerie se aud ritmurile celebrului hit de la sfârşitul anilor 80, „Sadness” (Enigma).

Începe noaptea Învierii. Cobor la mama la reanimare să-i spun „Hristos a-nviat!” Mă aude şi-şi face semnul crucii. Cineva se plânge pe facebook de ipocrizia mesajelor conjuncturale. Urările stereotipe (adunate sub sintagma: „Hristos a-nviat!”) vor în zadar să înlocuiască, scrie această voce revoltată, credinţa. Şi poate are dreptate. Poate îndemnul său implicit, acela de a ne trăi întreaga viaţă – cum spunea şi micuţa Ioana de la mănăstirea Cebza – ca pe o liturghie („liturghia de după liturghie”), de a ne asuma credinţa pe care-o mărturisim adesea doar cu buzele (că-i mai ușor), nu e o bagatelă. Poate că ea, credinţa, s-ar cuveni să aibă un temei şi o trăire mult mai profunde, infinit mai profunde, să nu fie numai vorbe-n vânt, palavre.  

Noaptea Învierii, 2011

La spital, în betegszoba. Nepricepându-mă de niciun răspuns, citesc acum aceste rânduri: „Îngroapă păcatele şi cugetele mele cele rele şi viclene, ca să piară din mintea mea şi să nu se mai lupte cu sufletul meu. Luminează întunecatul iad al inimii mele, alungă întunericul păcatelor mele şi suie mintea mea la cer, ca să mă bucur de faţa Ta.”

Avalanşa imaginilor de film continuă, tot involuntar: coregraful Joe Gideon din All That Jazz – intubat, perfuzii, mască de oxigen etc., după operaţia pe cord deschis, în salonul de reanimare – e protagonistul suitei suprarealiste, „Hospital Hallucinations” („Halucinații la spital”), cu momentele: „There’ll Be Some Changes Made” („O să schimb câte ceva”), „Who’s Sorry Now?” („Cui îi pare rău acum?”), „After You’ve Gone” („După ce vei pleca”); alter ego-ul său, pe post de regizor, îl asistă pe platou (decorurile şi costumele sunt semne ale sălii de operaţie şi redau cu multă imaginaţie atmosfera de spital) la filmarea halucinaţiilor din spital; între scheciuri trebuie să rostească o replică, dar – împresurat de perfuzii, sleit de puteri – abia rosteşte (de pe targă) cu o voce sfârşită: „Nu vreau să mor, vreau să trăiesc!” Mama îmi mângâie obrazul cu mâna ei dreaptă (partea stângă îi este încă afectată) şi-şi face de două ori cruce. Îi spun că arată mai bine acum. Va fi simţit şi ea bucuria lui Gideon (din acelaşi All That Jazz), atunci când – următor intervenţiei chirurgicale ca o scoborâre la iad – a ieşit de sub anestezie? Gideon către sora maedicală: „Am I alive?” („Trăiesc?”), iar sora: „Yes, you are alive!” („Da, trăiești!”).

Miercuri, 4 mai, 2011

Totul duce spre „clipa cea repede”. Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ”. Cei foarte înduhovniciţi spun că oamenii se îndreaptă nu spre moarte, ci spre viaţă. Că petrecerea omului pe pământ se desfăşoară nu dinspre viaţă spre moarte, ci invers. Viaţa veșnică, „locul cu odihnă şi verdeaţă” este, pentru specia numită om, o permanentă obsesie. Pentru cei din Biserică însă, lumea celor nevăzute are chip (icoana, catapeteasma, altarul etc.), astfel că nu se poate spune că veșnicia este doar o „abstracție,” o „himeră”, un „basm”. Frumuseţea aceea mântuitoare este, nu închipuie. Nu este o iluzie, ci realitatea. Restul e iluzie, închipuire, ireal. Şi totuşi, şi totuşi... Ce mult semănăm cu Orfeu (ori cu personajele din piesa Trandafirul și coroana de J.B. Priestly), atunci când jinduim să mai privim o clipă înapoi spre această lume. Cu numai câteva ore înainte de operaţie, mama îmi povestea despre o bătrână din satul ei care, bolnavă fiind şi gârbovită de ani (mi-o și închipui văitându-se mereu de tot și de toate), ştiind că i se apropie sfârşitul, a spus neamurilor ce îi stăteau la căpătâi: „Ştiu că o să mor, dar aşa aş mai vrea să mai trăiesc măcar un pic!...” Soljenițîn, Pavilionul canceroșilor: „Numai de n-aș muri sub cuțit. Mi-e frică... Oricât ai trăi, oricât de câinească ți-ar fi fost viața, tot mai vrei...” Nicolae Iorga: „În viaţă pierdem ani, iar de la moarte cerşim o clipă.” Ecleziastul: „Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.” Cum ar veni: pământul, deocamdată. Aici, în această balanţă, stă poate secretul fericirii noastre. Steinhardt: „Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atît de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.”

Suntem, noi oamenii, împărţiţi în două tabere. Pe de o parte sunt cei care, crispaţi şi înfricoşaţi, simt cu durere ticăitul ceasului („numărătoarea inversă”) şi prea bine ştiu că zilele le sunt numărate, că – la fel ca în finalul volumului întâi al Moromeţilor – timpul nu mai are răbdare cu ei. Şi mai sunt ceilalţi, pruncii sau pruncii la suflet pe care nu-i timorează asediul secundelor, care nu resimt ca pe o ghilotină restul de timp pe care-l mai au de trăit. Ei, aceştia din urmă, sunt singurii capabili să se bucure. Lecţia cea mai anevoie de învăţat? Filosofia populară din aceste versuri:

Lumea asta-i cum o vezi

Iar cealaltă-i cum o crezi

Lumea asta nu-i aşa

Iar cealaltă-i altceva...

Luni, 30 noiembrie, 2015

Revăd Micul lord, adaptare pentru televiziune a romanului Micul Lord Fauntleroy de Frances Hogson Burnett. Mama l-a văzut cu câteva luni de zile înaintea mea, în vara anului 1984. Ea mi-l recomandase. Cred că știu ce anume a înduioșat-o la această poveste feel good despre îndreptare și împăcare: îndelunga răbdare și nădejde a mamei „miculului lord”, care nu i-a spus niciodată nimic unicului ei fiu despre ostilitatea socrului ei (ursuz, suspicios, vanituos) față de ea[2]. Aceasta este însăși inima povestirii lui Burnett: dacă reușești să acoperi greșeala (prejudecata, răutatea, ostilitatea) aproapelui, cauți (și abia atunci ești pe calea cea dreaptă ca să obții) dragostea[3]. Altfel, chiar fără să știi, cauți (și, negreșit, obții) ură și dezbinare. Credința și blândețea acelei femei se adresează nu drepților, nu atât celor ce au izbutit să tăinuiască patimile altora, ci mai ales celor care – nu îndeajuns de încrezători în puterea nădejdii, răbdării, dragostei – n-au izbutit. Și care, abia acum, înțeleg falimentul demersului lor. Pentru aceștia, Micul lord este, la fel ca Povestea de Crăciun de Charles Dickens, un adevărat balsam. Și încă ceva: există, în Micul lord, o copleșitoare stare de grație, o exuberanță și o inocență  irezistibile. Curăția sufletească a acestui copil, vegheată îndeaproape de o mamă îndelung răbdătoare, e asemenea unei infuzii de oxigen.

Vineri, 29 aprilie, 2011

Starea sănătăţii mamei începe să se agraveze. Reîntoarsă în salon, intră în comă. O singură dată îmi mai dă mâna dreaptă să i-o ţin în palme. După-amiază ies din betegszoba ca să stau de vorbă cu doctorul. Când ajung înapoi în salon, mama – asemenea personajului jucat de Ellen Burstyn în Recviem pentru un vis, al cărei ultim gând e îndreptat spre fiul ei pe care și-l închipuie spunându-i: „Te iubesc, mamă!” – se sufocă şi are spume la gură. Chem asistenta, vin şi doctorii. O transferă înapoi la reanimare – făcuse apă la plămâni („edem pulmonar”) şi, au spus ei, inima îi e tare slăbită. Respiră foarte greu şi are tensiunea mică. Se zbate în spasme din ce în ce mai mari. A doua zi, lucrurile se înrăutăţesc şi mai tare. Seara mă vizitează finul şi socrul meu. Raluca, soția mea, este cu copiii la mănăstirea Cebza. Au petrecut acolo Săptămâna Mare şi zilele de Paşti. Stăm de vorbă până târziu în noapte. Vecinii de betegszoba îmi sunt şi ei de mare sprijin, la fel ca şi ceilalţi români de aici. Şi, desigur, familia de acasă, rudele, prietenii. 

Duminica Tomii, 2011

Dimineaţa, amân clipa vizitei la intenzivszoba. Pe la opt şi jumătate aud pe cineva bătând la uşă. Un doctor de la reanimare îmi spune, în engleză, că „Emilia has died” („Emilia a murit”). Ca un déjà vu – de zeci de ani mi se-ntâmplă să le aud cu groază, aievea, în taină,  aceste cuvinte înfiorătoare după care nu mai urmează „niciodată, nimic”. Atunci când te vestește cineva despre moartea unui om drag simți că „mai departe nu mai sunt cuvinte”, că ele, cuvintele „se opresc aici” (Cinghiz Aitmatov, Adio, Floare-galbenă). Tarkovski, la moartea mamei sale, care se afla în Rusia pe când el era în Italia: „Măicuţa mea dragă, ştiu că ne vom reîntâlni într-o zi!...” Senzația neantului, a experienței ireversibile, e de-acum dublată de șuvoiul dorului nesfârșit.

Stau de vorbă cu un doctor de la reanimare despre formalităţile care urmează să fie rezolvate pentru a o transporta înapoi, în țară. (Mama, înainte de operație: „Dacă mor, o să mă arzi și-o să mă-ngropi aici?” I-am spus – nu știu cât de convingător – că nu.) Aprind apoi o lumânare (pe care mi-o aduce tatăl unui copil în mare suferinţă, din salonul vecin, despre care – câteva luni mai târziu – am aflat că a trecut la cele veşnice) şi spun „Tatăl nostru”. Puţin mai târziu mă întâlnesc cu neurochirurgul care a operat-o pe mama. Mă îmbrăţişează. Se miră că vreau s-o iau acasă pe mama, pentru a o îngropa după rînduială. Mă întreabă dacă sunt ortodox și vrea să știe dacă din motive ce țin de credință refuz incinerarea mamei. (Pentru câteva clipe m-am pierdut cu firea și nu știam ce să fac. Auzisem că e mult mai ușor să o transport pe mama incinerată peste graniță. Episcopul, cu care am vorbit la telefon, mi-a dat însă de înțeles că nici nu poate fi vorba de așa ceva. Atunci mi-am spus că trebuie să o înmormântez pe mama așa cum se cuvine.)

Se pare că doctorii făcuseră tot ce au putut. Vasele sangvine care irigau creierul mamei erau însă obosite, la fel ca inima ei care, după declanşarea complicaţiilor pulmonare, nu a putut să mai bată. Riscul operaţiei pe creier a fost un risc pe care mama şi l-a asumat -  poate – ca pe o jertfă de sine, să nu ne fie o povară dacă ar ajunge neputincioasă în cazul în care boala i s-ar fi agravat. Un doctor specialist din Timişoara, un om cu experiență și pricepere, ne avertizase că vascularizarea cerebrală a mamei e deficitară, că vasele de sânge sunt obosite, că mama nu va rezista operaţiei. Că operaţia va degenera fatal în hemoragie. Quod erat demonstrandum. La început, mama părea că, fie ce-o fi, o să se resemneze cu excrescenţa tumorală din craniu (benignă, după rezultatele tomografice), că va refuza operaţia. Dar a subestimat opinia  acestui medic (care s-a dovedit corectă) şi – amăgită de harisma doctorului ungur, de siguranța cu care îi garantase reușita (și de referințele bune pe care le primise pentru acest doctor de la niște rude) – s-a încrezut mai mult în asigurarea lui exuberantă. Restul e durere. Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie: „Că eu eram înaintea ochilor tăi mai luminat decât razele soarelui şi niciodată n-ai avut înaintea ochilor tăi altă lumină mai luminoasă decât pre mine. Drept aceia, o, maica mea, inima şi ochii tăi, pân’ la moartea ta [niciodată] nu s-au putut sătura de mine şi de vederea mea, şi atuncea nu mi să întâmplă să fiu cu tine, ca să sature ochii tăi de mine şi eu, fiul tău, să iau iertare şi blagoslovenie de la tine.” Dacă după moartea mamei sale evlavioase, care a născut zece prunci, James Joyce a rămas cu „remuşcătura duhului lăuntric” pentru că refuzase să se mai cuminece, pierzându-şi osârdia cu care credea în îndeplinirea ritualurilor bisericeşti, eu sunt ceva mai liniştit în privinţa asta. Am rămas doar cu regretul lui Evtuşenko (din poemul „Miere târzie”), acela de a nu fi vorbit îndeajuns cu mama, de a nu-i fi arătat îndeajuns cât ţin la ea. Mă ajunge mereu din urmă mustrarea unui refren folk:

Cât mai suntem, cât mai sunt

Mângâiaţi-i pe părinţi ...

Duminica Tomii, 2011 după-amiaza

Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,
în timp ce-n noi mai cresc grădinile.
Ei vor să fie rădăcinile,
prin cari ne prelungim pe subt pământ.
Se-ntind domol părinţii pe sub pietre,
în timp ce în lumini mai adăstăm,
în timp ce fericiri ne-mprumutăm
şi suferinţi şi apă vie pe la vetre.

(Lucian Blaga)

„Trăieşte tu ce a fost mai bun în ea!” mi-a spus încurajator – prin telefon – Monahul Valerian (fostul actor Dragoş Pâslaru, acum ieromonah). A mai adăugat că azi, 1 mai, în Sinaxarul pe care tocmai l-a publicat (Sinaxarul Sfinţilor ortodocşi de pretutindeni), Biserica pomeneşte pe o serie de sfinţi ortodocşi apuseni. Ca un semn ceresc faţă de iubirea mea – adaugă Monahul – pentru Apus, pentru Ortodoxia propovăduită în Apus, aşa cum știe că voi fi început să o descopăr în periplul meu irlandez de la sfârşitul mileniului doi. Aşa o fi. Pe de altă parte, mama s-a stins într-o zi de duminică (în Duminica Tomii), pe când bisericile din ţară tocmai se pregăteau să-şi înceapă liturghiile. Restul, mă corectează aievea glasul Monahului, nu e durere. Restul e bucurie. Bucurie, căci e încredinţat că mama a aflat „loc cu odihnă, loc cu verdeaţă” (ca-n Blow Up) şi perspectiva inversă (adică reală) asupra vieţii, aşa cum va fi început ea s-o deprindă – îmbisericindu-şi mintea (spovedindu-se, împărtășindu-se) – abia înspre amurgul vieţii. Una din ultimele imagini cu mama (încă nechinuită de convulsii): semnul crucii pe care – în două rânduri – şi-l făcuse pe piept, în primele zile după operație.

Crăciun, 2014

Nu mai e măicuţa…

Frunzele cobor.

Singurei, copiii

Nu mai pot de dor.

Și-au pornit să cate

Un zugrăvitor,

Care să le-ntoarcă

Pe măicuţa lor.

Mari zugravi din lume

Iată c-au venit

Şi pe albul casei

O au zugrăvit.

I -au scris ochii, faţa,

Părul înflorit.

Numai vorba mamei

Nu au zugrăvit.

(Grigore Vieru)

Luni, 2 mai, 2011

Câţiva unguri cumsecade – „oameni de bine”, care spun că şi-au „făcut doar datoria” – mă ajută să obţin actele necesare ca să ne putem întoarce în ţară. Nu direct, ci printr-un întreprinzător de la o firmă de pompe funebre – un maghiar care a locuit în Serbia până la începutul anilor 90. Limba noastră comună e ... sârba. Noroc cu programele TV (Belgrad, Novi Sad) pe care le urmăream ahtiat – filme de cinematecă din toată lumea (subtitrate în sârbă), hit-uri pop-rock pe care le îndrăgeam inclusiv pentru versuri, emisiuni de știri prezentate cu dezinvoltură – pe când, în România, TVR emitea zilnic doar două-trei ore, pe un singur canal, doar propagandă ceaușistă. Mă alfabetizasem, atunci, cu limba sârbă, iar cunoştinţele de bază pe care le-am deprins aveau să se dovedească suficiente în situaţia în care mă aflam. Îmi povesteşte, între altele, că mama lui, în vârstă de vreo 70 de ani, e de câţiva ani imobilizată la pat. Îmi amintesc refrenul unui şlagăr sârbesc de care, evident, auzise şi el: „Boljie biti pijan nego star” („Mai bine beat decât bătrân”). Pe maşină, la întoarcerea spre casă, şoferul e tot un ungur ce trăise până la vreo 30 de ani în Voivodina. Şi cu el mă înţeleg tot în sârbeşte. Aceleaşi subiecte de conversaţie: filmele lui Kusturica, Lepa selo, lepo gore, cântări pop-rock ale unor solişti şi grupuri din anii 80: Novi Fosili, Magazin, Zdravko Colic, Plavi Orkestar, Bjelo Dugme, Neda Ukraden, Srebrna Krila… Pe la 4 p.m. ajugem la capelă. Aşezăm copârşeul mamei pe catafalc. Împreună cu familia, rude şi prieteni o veghem  până seara târziu. Duhovnicul mamei (şi al nostru) îi face „slujba de ieşire a sufletului”. O spovedise ultima dată cu doar câteva zile înainte de plecarea la operaţie.

Miercuri, 4 mai, 2011

În ziua îngropăciunii mamei e, de dimineaţă, destul de rece, însă nu plouă. Seara, în timp ce – cu doar o parte din cei prezenţi la slujba de înmormântare – ne aflăm la parastas, la un local din apropierea cimitirului, soarele străluceşte înainte de apus. Ne despărţim de mama după slujba oficiată – sobru şi firesc, fără emfază – de doi preoţi şi un diacon. Totul se desfăşoară  (cum e rânduiala Bisericii în această împrejurare) cu nădejdea reîntâlnirii „acolo, pe plaiurile sfinte” (Ioan Alexandru). Îl ridic şi pe Theodor până la catafalc să-şi sărute bunica, pentru ultima dată pe acest pământ. (O cucoană bombăne şi mă întreabă de ce i-am adus pe copii să asiste la slujba de îngropăciune a bunicii lor.) Apoi mama – care a venit pe lume şi a plecat din această lume într-o zi de duminică – pleacă să se odihnească pentru o vreme. Discret şi cu multă împăcare (acumulată mai cu seamă în ultimele șase luni de viaţă pământească) ai plecat, mamă dragă, spre „marea trecere”... Fie-ţi ţărâna uşoară!

Recitesc finalul rugăciunii de duminică („Îndeosebi mă rog pentru ajutorul Tău, Preabunule Stăpâne, ca să mă cunosc pe mine, să mă căiesc de păcatele mele şi să mă îndreptez cu mărturisirea, iar în ceasul morţii să mă aflu pregătit, cuminecat şi cu inimă curată, şi să mă aflu demn de Împărăţia Ta cea veşnică”) şi-mi spun că mama chiar așa se va fi apropiat de „somnul cel mare”. Peste câteva luni aveam să găsesc, pe o coală albă de hârtie, aceste gânduri ale mamei pe care le va fi scris înainte de a merge, pentru ultima oară, să se spovedească: „Am momente de slăbiciune, când cred că Dumnezeu m-a dat uitării; nu reuşesc să ţin cu sfinţenie posturile de peste an; judec şi clevetesc deşi sunt conştientă de păcatul săvârşit; în ultimul timp am lenevit în a-mi mărturisi păcatele şi nu m-am împărtăşit de mult; nu stărui suficient în rugăciune şi repet că mă simt singură.”

Luni, 9 mai, 2011

Pomenirea de nouă zile a celei despre care încă mai cred că este nemuritoare. Dar cum să pomeneşti nemurirea dusă aşa, să moară puţin? Poate numai şi numai pentru că încă de mic aşteptam îngrozit „clipa cea repede” (care ştiam că, într-o zi, o va lua pe și mama) am tăria să mă consolez – nu dintr-o dată, ci treptat – cu nădejdea revederii noastre undeva, cândva. Filmul acesta (regizat de Alexander Sokurov), al agoniei unei mame care moare în brațele unicului său fiu, l-a văzut și mama, la sfîrșitul mileniului doi. Se numea Mama și fiul. Oricum, dincolo de toate cele spuse ori cugetate, golul lăsat în urmă de plecarea ei este cu neputinţă de înlocuit şi naşte întrebări ce rămân de-a pururi fără răspuns. Slujbele de pomenire, în măsura în care ne păstrăm conectați la duhul lor, mângâie şi liniştesc. Atât.

Noiembrie, 2014

Secvenţă din Căinţa[4]: Nino Baratello este arestată de KGB şi luată într-o noapte de o dubă care se pierde într-un tunel întunecat. Micuţa Ketty (are vreo şapte ani doar) îşi ia astfel rămas bun pentru totdeauna de la mama ei: o priveşte cum stă printre gratii în remorca acelei dube, cum dispare în noapte… Pr. Robert: „Dumnezeu ne ia la El atunci când nu mai putem face nici un pas înainte, ca să nu apucăm să mai facem nici un pas înapoi.” Altfel spus, la fix, la momentul oportun. Desigur, după logica de nepătruns a „celor de sus”, pe care acum – înainte de „marea trecere” – le înţelegem doar „în ghicitură”. Potrivit acestei logici, şi mama a trecut prin vămile halucinaţiilor post-operatorii după un plan scris pe fruntea ei cu nevăzută cerneală, de Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre. Şi poate că parte din această „regie” era şi ceasul de taină sub semnul „amarcordului” (literal: „îmi amintesc”), când încerca să mă facă să-i vorbesc despre amintirile mele din copilărie şi să-i spun „ceva frumos”. Când, pentru prima oară în viaţă, mi-a mărturisit că ar fi fost bine să nu fi luat viaţa în piept de una singură, să nu se fi despărţit de tatăl meu, să mai fi făcut şi alţi copii... A crezut însă că sparge munţii, că tinereţea (fizică) e fără bătrâneţe, şi a plecat. Inițial, m-a pierdut la proces. Ceva  mai târziu m-a câştigat (la recurs), după câteva luni de infern care i-au măcinat nervii şi aveau să-i provoace o silă profundă și de tribunale şi de familia celui de care se despărţise. Eu nu i-am spus „ceva frumos” ci doar am ascultat-o, mut, atâta cât a mai apucat să vorbească, în acele puține clipe cât am fost alături de ea în betegszoba. Şi am rămas acum cu o înăbușită stare de agenbite of inwit (sau, în traducerea lui Mircea Ivănescu la Ulise, „remuşcătura duhului lăuntric”), ca un fel de „conversație după înmormântare”, pentru tăcerea mea de atunci.

1 mai 2013, Mănăstirea Cebza

Pomenirea mamei la doi ani de la săvârşirea sa. Într-un fel, despărţirea de cea care ţi-a dat viaţă – atunci când (prea apăsat uneori, ca-n filmul lui Călin Netzer, Poziţia copilului) ai simţit ce înseamnă o mamă – este o nouă naştere. O nouă retezare a cordonului ombilical. O ieşire dintr-un fel de închisoare şi-o intrare într-o altfel de existenţă. Oricât ar fi de voluntar fiul, o mamă adevărată este (câtă vreme fiul o poartă în suflet) conştiinţa lui mustrătoare. Regizorul Alexandru Tatos, la moartea mamei sale: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... M-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”

2 mai, 2011

Pentru întâia oară zăresc trupul mamei neînsufleţit, în maşina de pompe funebre care ne aduce în ţară. Trup dat de Dumnezeu şi înlocuit cu o „hologramă a diavolului” (Steinhardt) ce îmi aminteşte de strigătul Apostolului: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”.

1 mai, 2011

Despre morţi numai de bine, se zice. Înţeleg sâmburele acestui gând abia la  slujba de pomenire ţinută la mănăstirea Cebza, atunci când ieromonahul nostru se roagă pentru iertarea greşelilor roabei lui Dumnezeu, pentru dezlegarea de tot ceea ce ţinuse răposata legată pe pământ: „Toate câte a greşit să i se ierte.” Este, în aceste rugăciuni de pomenire a celor adormiţi, semnul neuitării lor peste veacuri. Ei mor abia atunci când noi, cei care încă mai facem – o vreme doar – umbră pământului, uităm (sau nu mai vrem) să ne rugăm pentru ei, când îi scoatem (sau când ei, pur şi simplu, pleacă) din amintirile noastre. Când îi ignorăm (cu sau fără de voie) din ruga noastră, care – fără pomenirea lor – nedesăvârşită este.

9 iunie, 2011

S-a dus şi ceasul în care – alături de familie şi de câţiva apropiaţi, într-o biserică-nepereche din cetate – am pomenit-o pe mama, la patruzeci de zile de la mutarea la cele veşnice. (Theodor: Unde se duce ziua de ieri? Eu: În veşnicie. Theodor: Şi ce face ziua de ieri acum?)

1 noiembrie 2011, Mănăstirea Cebza

Pomenirea de şase luni a mamei. Ne-am adunat la panahidă câţiva din cei care o purtăm în gând pe mama şi ne rugăm pentru odihna ei împreună cu toţi drepţii lui Dumnezeu. Ce blajină este Rugăciunea Bisericii pentru cei plecaţi, mai devreme ca noi, dincolo… În chip tainic, în Biserică, suntem cu toţii – vii sau adormiţi – ca într-o corabie. Până în clipa când „vine-o vârstă, vine-o veste” care „cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora” (Romulus Vulpescu).

1 mai, 2014

Ecoul străbunilor, cu reverberaţii grave, este poate proba decisivă a examenului de maturitate al unui om. Ca nicio altă lecţie de viaţă, plecarea în lumea umbrelor a celor dragi şi apropiaţi adevereşte zicala englezească: „Experience is a hard teacher because it gives you the test first, the lesson afterwards.” („Experienţa este un dascăl aspru: mai întâi te pune la încercare şi abia apoi îţi predă lecţia.”). E foarte posibil: câteva din lecţiile acelui „dascăl aspru” (experienţa) din copilărie-adolescenţă m-au făcut să am o reacţie de respingere automată a mahalalei, a cărei singură mare, adevărată plăcere este – ne spune Steinhardt – „nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă”. Unde se află oare acum Guica lui Marin Preda (sora lui Ilie Moromete), „moliile” din Cartea nunţii (de George Călinescu), „viespile” din Gaiţele lui Al. Kiriţescu sau din Titanic-Vals de Tudor Muşatescu? Curiozitatea lor nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, ura şi invidia nemascată par a fi, la aceste personaje, metehne fără vindecare. Nenorocirea este pentru ele  pricină de facere a răului, de absolutizare a lui. Veninul e singura lor secreţie internă. Într-un fel, semn de mirare nu este a fi rob acestor curiozităţi, intrigi, scandaluri, ci a le rezista ori a te deştepta din ele; a înţelege, chiar şi în ceasul din urmă, că nu sunt decât nişte fantome neputincioase pe care tăria împotrivirii noastre le poate birui. În ultimele sale luni de viață, mama – prin slobozirea ei de televizor, prin post și rugăciune – le-a biruit. Mă gândesc la săraca mama, care – dintr-o naivitate exagerată, dintr-un soi de idealism păgubaş (pentru care a plătit un preţ numai de ea ştiut) şi, poate, din orgoliu – nu s-a priceput întotdeauna să ia cuvenitele măsuri profilactice împotriva fleacurilor. Senzaţia că e singură pe lume, fără niciun ajutor, a măcinat-o ani la rând. Soljenițîn, Pavilionul canceroșilor: „E atât de greu să crești un fiu fără tată! Pentru asta ar fi nevoie de-o armătură în viață, de-un fir călăuzitor, dar de unde să-l iei? Într-un fel sau altul, mereu se găsește ceva care să te-abată într-o direcție sau alta.” Abia spre amurgul zilelor sale a înţeles – iar urma scapă turma! – că toate aceste „atacuri vrăjmaşe” sunt la fel de neputincioase ca elefanţii din tabloul lui Salvador Dali, Ispitirea Sfântului Anton: cu picioare de ţânţar, lungi şi subţiri, ce transportă „cele şapte păcate capitale”. Că nu e cu niciun folos a ne teme de ele. Că doar puterea crucii (asumarea suferinţei, fără cârtire) este singurul lor antidot. (Ori la fel de inofensive ca „forţele viclene” şi „atacatorii” ce vin din lumea iluziei în Giulietta și spiritele de Fellini, despre care scrie Nicolae Steinhardt în Escale în timp şi spaţiu: „Acolo spiritele sosesc pe o corabie care-i o şandrama, o hardughie şubredă ce stă să se afunde în orice clipă; drept vele, catargele poartă cârpe, zdrenţe, bulendre – mari, negre, pretenţioase, fluturând ameninţător şi ridicol, imagine clară a zădărniciei şi şantajului, a unei realităţi ce se înfiripă numai datorită lucrării mintale şi consimţământului sărmanei Giulietta; strigoi, îi poate oricând risipi tăria împotrivirii”.

Şi totuşi, măcar de ne-am folosi de acest „duş rece” numit experienţă. Măcar de-am înţelege că se cuvine a trăi noi ce fost mai bun în ei, cei care s-au stins. Doar-doar vom pricepe, odată și-odată, că ei sunt, aievea, printre noi. Că se cade a ne purta ca şi cum n-am fi singuri pe pământ – noi, cei vii – ci ocrotiţi mereu de prezenţa tainică a lor, a celor ce au plecat deja în „vacanța cea mare”. Într-un anumit sens, prezenţa icoanelor în viaţa creştinilor ortodocşi are aceeaşi semnificaţie: îndemnă la o vieţuire ca şi cum – în duh – am fi cercetaţi necontenit de suflarea celor fără de suflare. (Constantin Noica: „Când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci nefăcutul.”; Miguel de Unamuno: „A crede în Dumnezeu înseamnă a-ți dori ca El să existe și a te purta ca și cum ar exista.”) De altfel, Biserica se roagă aşa: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.” Tot astfel şi noi, cei rămaşi pe pământ cu vreme de pocăinţă, cugetăm, grăim şi ne purtăm ca şi cum i-am avea alături pe cei plecaţi, mai devreme ca noi, „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte”.

2014, Moșii de vară

Finalul din Povestirile lunii palide după ploaie (Mizoguchi). Femeia lui Genjuro îi vorbeşte, aievea, din „lumea celor drepţi”, asigurându-l că e cu el mereu şi pretutindeni, chiar dacă el n-o poate vedea. Îşi îndeamnă bărbatul olar să-şi desăvârşească lucrarea, să-şi îndeplinească până la capăt menirea sa de creator de frumos.

Tot ceea ce va cere cu credinţă – ne spune Scriptura şi ne reaminteşte, peste ani, Tarkovski în a sa Călăuză – omul va căpăta. Desigur, tot ceea ce vrea cu adevărat (cu credinţă), nu ceea ce i se pare că vrea. Gândul ascuns al inimii, nu un moft. Ani de zile mă rugam, în taină, să nu ne despărţim – eu şi mama – certaţi. Poate prima oară am fost îngrozit de această perspectivă atunci când, copil fiind, mama mi-a povestit despre un caz în care un fiu devenit om în toată firea (prin buna creştere pe care, jertfindu-se, i-o dăduse mama lui) s-a lepădat într-o bună zi – definitiv și ireversibil – de cea care l-a crescut. Îmi amintesc că mi-a spus atunci: „Și tu o să faci aşa?”[5] Neînţelegerile care au apărut între mine şi mama s-au atenuat cu timpul. În ultimele luni ajunsesem la un fel de acalmie: de teamă să nu o rănesc, nu spuneam mai nimic. Nici chiar pe ultima sută de metri, în acea betegszoba de la spitalul din Szeged, nu-i spuneam aproape nimic, ci doar o ascultam. Glasul, ca un strigăt mut, mi-a revenit abia după ce ea nu a mai fost. Conversația de după înmormântare.

Vorbele mamei rostite pentru întâia oară cu puțin înainte de a intra în sala de operație – „Dacă mor să nu mă jeleşti, pentru că o să mor împăcată. Ştiu că sunteţi o familie fericită.”[6] – mi-au strecurat în suflet un fior pe care aveam să-l înţeleg doar câteva zile mai târziu. (La începutul anului 2011, cu patru luni înainte de plecarea ei la cele veşnice, mama avea să noteze într-o agendă: „Din 28 decembrie sunt la copii. Cel mai frumos An Nou: cu copiii şi nepoţeii. Ce fericire e viaţa de familie.”) Nu a plecat pe drumul fără întoarcere decât după ce mi-a spus acest cuvânt tainic. S-a întâmplat ca în Zâna de la răsărit, „comedia pedagogică” a insolitului dramaturg şi regizor Aureliu Manea, în care o mamă îi spune fiului: „Aştept marea clipă când ultima suflare îl va şopti.” Cinghiz Aitmatov, Eșafodul: „Gândurile dinaintea morții ajung drept la Dumnezeu, pentru El este important ce gândește omul înainte de moarte, și după asta Dumnezeu îi judecă pe oameni...Gândurile cele mai de pe urmă sunt totdeauna curate și cât se poate de sincere.”

Abia după ce, când a venit „marea clipă”, mi-a lăsat cu limbă de moarte „marele secret”. Am înțeles că nu trebuie să uit niciodată, nici în supărări, nici în necazuri şi nici în bucurie, învăţătura strămoşească: „binecuvântările părinţilor întăresc casele fiilor”, „cunună bătrânilor sunt fiii lor şi fală fiilor sunt părinţii lor”. Constantin Noica: „O mamă îmi spune un lucru tulburător: Singura recunoştinţă pe care o cer copiilor mei, pentru tot ce-am făcut, este să facă acelaşi lucru şi mai departe. Mai departe ... O adevărată etică a devenirii. Cealaltă etică ţine lumea în loc. Dacă fratele fiului risipitor are copii, cu siguranţă le cere recunoştinţă. E tipul omului care ţine lumea în loc.”

Mama apucase a deprinde „etica devenirii”. Abia în ceasurile de pe urmă a fost cu adevărat Mila – aşa o alintau unele rude şi prieteni. Abia după ce descoperise restauratoarea milă (și – pentru prima oară în viață – taina spovedaniei) a plecat în veşnicie. Cinghiz Aitmatov, Eșafodul: „Cea de-a doua venire a Sa: nu coborârea Sa din ceruri pentru a săvârși judecarea noroadelor, ci venirea oamenilor să trăiască întru Hristos, întru necunoscutele generații viitoare.”

Nicolae Steinhardt: „Poezia înfrângerii, respectul pentru moarte și cei ce mor transfigurați prin resemnare și simțământul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii.”[7] Mama, care în ultimii ani devenise pentru mine – cu vinovăţie mărturisesc – o „străină apropiată”, se împăcase cu sine, cu mine, cu noi, cu moartea şi cu viaţa – tot una. (La patru ani de la trecerea mamei la cele veșnice am găsit un bilețel pe care copiase  un citat din Eugen Ionescu: „Absurdul din confruntarea dintre rațional și irațional vine din interior.” Cinghiz Aitmatov, Eșafodul: „Căința – una din marile realizări ale spiritului uman – este discreditată în zilele noastre. Ea, se poate spune, a dispărut cu totul din universul moral al omului contemporan. Numai omului i-a fost dat să se căiască, nimănui altcuiva.”)

Ruga mi-a fost ascultată: nu am rămas certaţi, eu şi mama. Dar poate că trebuia să-mi doresc ceva mai mult: nu doar să nu rămân certat cu ea „în vecii vecilor”, ci să ajungem cumva la împăcare, la o formă de comunicare și prin cuvinte. Şi-mi amintesc necuvintele despre care scria Evtuşenko:

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,

pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...

Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”

Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Peste ani, cu căinţă târzie venim

la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,

şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim

toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

3 decembrie, 2015

Mama, pe patul din spitalul de la Szeged, se întreba unde și în care „echipă” joacă acum, în veșnicie, tatăl ei (bunicul meu), răpus – în urmă cu 40 de ani – de un stop cardiac. Și se gândea adesea la mama ei (bunica mea) pe care, credea ea, nu îndeajuns i-a iubit.

Iulie, 2011

La doar câteva luni de zile de la plecarea ei spre cele veşnice, îmi pare că – din cer, de undeva – „pilele Emiliei” (cum s-a exprimat Monahul Valerian) au pus în mişcare energii nebănuite (şi cu atât mai uimitoare, mai minunate) în noi, cei din preajma-i, care încă mai facem umbră pământului.

Mama, aşa cum aievea mi-a şoptit într-un vis, nu mai ţine minte nimic din ce-a fost. Eu, ştiind că se cuvine să mă adun şi să spun povestea mai departe, nu pot uita că – fiindu-mi naşă la botezul săvârşit „în caz de urgenţă”, unde ea a rostit Crezul – mama a fost cea care m-a născut, a doua oară, ca fiinţă „liberă, nobilă şi vie”. Tot ea mi-a netezit sufletul spre întâlnirea cu filmul, cu literatura, cu muzica, cu dragostea, și a fost cea dintâi ființă care m-a îndemnat să iubesc adevărul şi să-mi doresc să fiu eu însumi – chiar cu riscul de a o contrazice, nu de puține ori, peste ani. Într-o zi am găsit o ciornă pe care, cu puţin înainte de a se stinge, mama a copiat acest poem de Lucian Blaga:

Greu e totul, timpul, pasul.

Grea-i purcederea, popasul.

Grele-s pulberea şi duhul,

greu pe umeri chiar văzduhul.

Greul cel mai greu, mai mare

fi-va capătul de cale.

Să mă-mpace cu sfârşitul

cântă-n vatră greieruşa:

Mai uşoară ca viaţa

e cenuşa, e cenuşa.

Tarkovski, Oglinda: „Cu o regularitate năucitoare visez mereu unul și acelaşi vis. Se face că mă întorc în locul, dureros de drag sufletului meu, unde era cândva casa bunicului meu, în care m-am născut acum 40 de ani. De fiecare dată când dau să intru, ceva mă împiedică să o fac. Visez acest vis la nesfârşit. Iar când văd acei pereţi din buşteni şi intrarea întunecoasă,  până şi în vis devin conştient că e doar un vis. Şi toată fericirea ce stă să mă cuprindă e întunecată de sentimentul că mă voi trezi. Uneori se întâmplă ceva şi nu mai visez despre casa copilăriei şi despre pinii ce o înconjurau. Atunci sunt deprimat. Şi ard de nerăbdare să visez din nou acel vis în care voi fi din nou un copil fericit, pentru că totul va fi iar înaintea mea, pentru că totul va fi încă posibil...” O visez și eu pe mama: e încă în viață și mă simt vinovat pentru că n-am mai căutat-o de mult. Știu că e, singură și bolnavă, în apartamentul unde am locuit o vreme când eram copil. Știu că mă așteaptă. Mă îndrept spre ea, dar e ceva ce parcă mă împiedică s-o văd. Mă trezesc din vis și-mi amintesc că înmormântarea mamei a avut loc cu ani în urmă... Alteori când o visez e împovărată de bătrânețe. O îmbrățișez și doresc să-i cer iertare – pentru supărări, pentru vorbele de mângâiere nespuse. Apoi îmi amintesc că e prea târziu, că e deja plecată la cele veșnice. Nichita Sănescu:

Dar cu noi cum rămâne?

Ei au fost mari, tragici, sfinți…

Ei au mâncat pâine, părinților noștri le-au fost părinți.

Dar noi, dar cu noi?…

Lor le-a fost frig, au pătimit, au mers prin zăpadă, prin noroi,

au murit și s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?

S-a hotărât ceva?

S-a hotărât?

Când anume și ce anume?

Suntem, dar ne este urât!

Moșii de iarnă, 2015

Nu i-am cerut iertare mamei prin viu grai (decât atunci când era deja în comă), însă – cu puțin înainte de plecarea ei pe plaiurile sfinte – am vizionat împreună câteva filme despre iubirea de părinți: Ma-ma, Pe lacul auriu, Micul lord, Medalia de onoare. Și, în ajunul plecării la operație, am urmărit împreună un interviu luat de Eugenia Vodă actorului Marin Moraru, ce se încheie cu un citat din Shakespeare: „Timpul trece peste noi cu nepăsarea hoţului grăbit ce strânge prada fără să se uite.”

Amintirea senină a părinţilor noştri este, tind să cred, cel mai minunat dar pe care ni-l pot oferi. Faptul că ne gândim la ei cu bucurie, atunci când ajungem în „actul al treilea” al vieţii (aşa cum s-a gândit şi mama la străbunii ei, în ajunul zilei în care a fost operată), e supremul omagiu pe care putem să li-l aducem. E semnul întoarcerii noastre la copilăria pe care, abia acum înţelegem, nu am părăsit-o niciodată. Dincolo de metehne, de poticneli, de inerentele lor sminteli, dacă părinţii au reuşit să le insufle copiilor setea de viaţă, căutarea şi dorirea binelui, frumosului şi a adevărului, se cheamă că şi-au împlinit menirea. Suntem împreună cu ai noştri până la capăt şi chiar dincolo de capăt, pentru că „sfârşitul nu-i aici”. Ca-n nunta de pe un alt tărâm de la finalul din Underground, unde – într-o secvenţă suprarealistă care se poate petrece la fel de bine acum sau peste o mie de ani – tatăl şi mama sunt încă împreună, unde toată familia este împreună, iar „intruşii” sunt întâmpinaţi doar cu nişte încruntări de sprâncene, nevinovate în fond. Paradisul, dincolo de oglindă, s-a restaurat o dată cu vama, cu vocea care „vine, cheamă, pleacă, vine, este”. Tarkovski, la moartea mamei sale: „O să vezi, cu voia lui Dumnezeu, am să fac mult mai mult. Dragă, dragă mamă. Rămas bun, dar nu rămas bun, pentru că ne vom întâlni din nou, sunt sigur de asta!”

Mai 2015, Mănăstirea Lupșa

Cinghiz Aitmatov (Vaporul alb): „Bunicul spune că dacă oamenii nu-şi vor mai aduce aminte de părinţi, atunci se strică. N-au să se mai ruşineze de faptele rele, deoarece copiii şi copiii copiilor lor nu-şi vor mai aminti de ei. Și nimeni n-o să mai facă fapte bune, pentru că urmaşii lor tot nu vor şti de ele.” Am pomenit-o pe mama în rugăciunea de obște a oazei monahale de lângă Roșia Montană ce respiră duhovnicia Pr. Rafail Noica, a Cuv. Sofronie de la Essex și a Cuv. Siluan Atonitul. Și mi-am amintit de un imaginar dialog postum din lirica chineză:

-De ce ești, mamă, descărnată?

-Carnea mea fiului i-e dată.

-De ce ți-e părul argintiu?

-L-am dat să fie tânăr scumpul meu fiu.

-Unde-i roșeața de pe față?

-Am dat-o fiului să aibă viață.

-O, mamă, de ce ești așa tristă, oare?

-Eu mă gândesc la fiu fără-ncetare

-Și uit tristețea și mi-o ocolesc

Mi-s ora și clipita desfătare

Căci eu prin fiul meu întineresc.

---

[1] Nicolae Steinhardt: „A comunica, a dialoga nu poate, firește, însemna altceva decât a vorbi absolut liber. Acesta-i secretul: libera vorbire. În scris pot exista ocolișuri, abilități, stratageme. În vorbire, nu. (…) Se simte, se simte numaidecât dacă acel care vorbește spune ce crede ori folosește formule. Vai celor ce nu pot dialoga și comunica : îi așteaptă însingurarea, inhibiția, bolile psihice (datorate refulării), plictiseala, neurastenia, încrâncenarea și până la urmă abrutizarea. Și mai e nevoie de nițel entuziasm, nițică viață, nițică tinerețe – și să se simtă că pentru tine, cel ce vorbești, actul vorbirii e o bucurie, nu o pedeapsă ori un consemn.” (Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băicuț)

[2] Și încă ceva: un anume fel de a fi „dintr-o bucată”, de a nu te „prinde  tovarăș” cu cei care te disprețuiesc pe față. De a avea puterea de a spune „Nu!” oricărui sprijin din partea lor, știind cât de tare de desconsideră.

[3] Nu este oare acesta chiar sensul vieții, al rămânerii în viață? Dacă există o suspiciune „negativă” (a celor ce suspectează și otrăvesc orice gest cu adevărat dezinteresat, cu adevărat lipsit de vicleșug), de ce n-ar exista și o suspiciune „pozitivă” și „fragilă, ca un cap de copil” (Cinghiz Aitmatov) prin care, asemenea cailor înzestrați cu rațiune din cartea a patra a Călătoriilor lui Gulliver sau blânzilor extratereștri din O zi mai lungă decât veacul, să nu bănuiești de vicleșug pe nimeni? Pentru că, dacă te arăți câtuși de puțin bănuitor cu un om plin de sine (cum e, în Micul lord, bunicul-conte), riști să fii îndepărtat fără drept de apel. Lecția bunătății (mai ales față de cei care sunt ne-buni) este nu „fantastică”, ci cât se poate de realistă.  

[4] „Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!...” – întrebarea cu care începe Testamentul unui nebun de Ioan Ianolide îmi amintește de replica lui Keti Barateli din filmul lui Tenghiz Abuladze din 1984 (dufuzat abia din 1987): „Sunt nebună, nu? Mâine mă vor lua de aici și mă vor duce la balamuc.” Ea este adresată lui Tornike Aravidze, adolescentul pur ce vrea să știe ce s-a întâmplat în cumplitul tăvălug al istoriei (perioada stalinistă în care bunicul său, primarul Varlam, a jucat un rol decisiv, înlocuit apoi – în anii destalinizării – de tatăl său). Nu există nicio căință în Căință. Totul nu e decât imaginația lui Keti, stârnită de o știre la rubrica decese dintr-un ziar, de unde află de moartea lui Varlam. (Tot nebun avea să fie considerat și evreul creștinat Nicolae Steinhardt, mai ales de cei de un neam cu el („amici evrei”), în rândul cărora avea „o reputaţie de nebun bine stabilită”. Nebunia însă i-a „prins bine”: „Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! – îmi răspunde raţiunea.”

[5] Ca în Megatron (scurt-metraj de Marian Crișan, premiat la Cannes în 2008). Ce departe suntem – în această miniatură de cinema românesc „în haine noi” – de pudoarea și crisparea filmelor românești ante-1990, atunci când era vorba să prezinte familii dezmembrate, copii-victimă ai egoismului, indiferenței sau agresivității unuia sau ambilor părinți, părinților vitregi, traumelor copiilor ai căror părinți au divorțat etc. Megatron nu se folosește de senzaționalism și nici de melodramă în felul – direct, simplu, cu suflet – în care construiește „minimalist” povestea unei astfel de familii nefuncționale, complicate. Gravitatea și drama și tristețea se citesc, mai ales, printre rânduri. Și pe expresia chipurilor mamei și fiului.

[6] De fapt, mama, în acea betegszoba, cred că ne-a înțeles fericirea și „întemeierea prin iubire” (Lucian Blaga) de felul în care, câțiva ani mai târziu, aveam s-o aflu și în lirismul prozei lui Cinghiz Aitmatov, Ogarul cenușiu de la malul mării: „Îşi îndrăgise soţia din primele clipe. E uimitor cum puteau să se gândească la aceleaşi lucruri, când erau departe unul de celălalt. Aşa a fost din primele zile. Ea ştia la ce se gândeşte el în timpul călătoriei pe mare, după cum şi el ştia la ce se gândeşte ea. Această comunicare de la distanţă era taina şi fericirea lor…” Sau în confesiunea lui Costion Nicolescu: „Singurul ritual al iubirii este poezia, cu extraordinara ei putere de penetrare nedistructivă a tainei, cu imensa ei putință de exprimare. Este importantă împreună-trăirea de evenimente existențiale și culturale, să ai cam aceleași surse ale bucuriei, la care să revii în mod constant. Ca să împrospătezi continuu o relație, trebuie să apelezi la lucruri care, oricât de vechi ar fi, rămân mereu noi, sunt inepuizabile. În această direcție te poate ajuta îndeosebi Biserica, care așază în tine un sistem corect de valori, care este bun pentru această lume, dar care și transcende acestei lumi, care-ți oferă posibilitatea unor însoțiri îngerești. Este foarte frumos, dar și foarte complicat atunci când afli că ești nemuritor. Și-ți mai oferă Biserica totdeauna acel punct de sprijin, spiritual, capabil să-ți reechilibreze ființa tocmai atunci când este mai gata să se prăbușească.” (Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească)

[7] Moartea de după transfigurare și sentimentul datoriei împlinite (față de viață) este și tema filmului Prețul vieții de Larisa Șepitko. Crezul acestei excepționale cineaste (așa cum reiese și din documentarul postum, Larisa) a mai fost mărturisit și de Andrei Tarkovski (în Sculptând în timp): „Dacă ne imaginăm că în artă putem fi vicleni pentru câteva secunde, gândind că vom redeveni sinceri mai târziu, ne înșelăm amarnic. Pedeapsa e cât se poate de necruțătoare și de ireversibilă. Nu poți face azi un film doar pentru bani, crezând că mai lași un pic de la tine pe ici, pe colo, încercând să le faci pe plac unora sau altora, spunând jumătăți de adevăruri, amăgindu-te că în filmul următor vei spune lucrurilor pe nume. E cu neputință așa ceva. Dacă fie și o data te-ai rătăcit de la calea adevărului, niciodată nu o vei mai afla. Vei uita drumul înapoi.”

Pseudokinematikos 3. Între viață și filme