Greu de tot a fost să recomanzi un film, în România, și pe vremea odiosului împușcat de Crăciun, în 1989. Niciodată nu știai cine avea și cine nu avea epoleți sub cămașă ori dacă nu-ți isprăveai recomandările într-un cadru mai puțin protocolar, în fața unei coli albe pe care - spre binele tău - n-aveai decât să te spovedești. Asta pe de o parte. Pe de alta, vigilența norodului binecredincios fusese amarnic înșelată de „agenturi”, astfel că - nu o dată - am întâlnit politruci avid interesați de filme americane, atunci când aveai ocazia să stai de vorbă cu ei față către față. Și care în public se declarau „anti-imperialiști” și, evident, buni români. În plus, încă de pe atunci, film însemna ceea ce înseamnă în mai toate părțile lumii: film american, musai color, musai cu vedete, musai din anul curent, musai ușor încadrabil într-unul din genurile știute de toată lumea. Și, dacă se poate, în 3D. Greu de tot e și azi (mai ales azi) să recomanzi un film - dacă nu îndeplinește criteriile de mai sus. Și nu doar cinefililor ocazionali. De ce? Pentru că prea puțini mai știu să urmărească un film cap-coadă, fără să vadă ce mai e pe celelalte câteva sute de canale de pe cablu sau, pur și simplu, pe net. Alternativele, acum, sunt infinit mai numeroase, iar capacitatea de concentrare a scăzut considerabil. Mintea omului e mult mai împrăștiată. Doar năravul de a judeca un film după ceea ce nu e (și nici măcar nu și-a propus să fie) a rămas neschimbat.
Când se întâmplă să găsesc, printre zecile și sutele de filme-conservă din malluri câte unul în care se simte clar vocea autorului (a regizorului), primul impuls e să spun și altora. Așa am pus pe share comentarii la După dealuri, Aferim, Toată lumea din familia noastră, Aurora, Sieranevada, Cea mai fericită fată din lume, O umbră de nor, Inimi cicatrizate, Fixeur, Toni Erdmann, Ida, Somn de iarnă, Leviatan. Feedback-urile primite nu sunt însă, întotdeauna, favorabile. Cum orice demers are și un câștig, rămân cu veșnica învățătură de minte: nu cunosc oamenii. Știu prea puține despre disponibilitatea lor (vai, atât de redusă) de a recepta un discurs filmic, de a urmări o poveste pe ecran fără să contabilizeze numărul „faptelor bune” sau al „faptelor rele” pe care filmul, nu-i așa, trebuie să le incrimineze (sau, și mai bine, să nu le prezinte defel, că, vorba aia: ce se taie, nu se fluieră). Uit că filmul - atunci când e cinema adevărat - presupune o prealabilă pregătire. Că, în fine, cinema-ul nu e nici pe departe cea mai facilă dintre arte. Toate ca toate, dar un lucru e limpede: recomandarea unui film este și ea, o artă. Și - nu mai puțin, acolo unde e cazul - critica lui - principială, inteligentă, cu argumente.
Un paradox al regimului de trista amintire , la un moment dat s-a distribuit integrala Shakespeare BBC , documentare cu regretatul Carl Sagan, PLANETA INTERZISA cu Leslie Nielsen , un singur exemplu de film pe care mi-l aduc aminte acum pe care astazi nu poti sa-l urmaresti pe you tube datorita drepturilor de autor si mai multe filme de calitate la telecinemateca dar asta printre numeroasele filme comuniste albaneze , chineze , nord-coreene, sovietice ....cand erau si astea. Eram atat de ahtiat dupa un film ca si copil incat in momentul in care se anunta programul de seara cu Cantarea Romaniei si numai Ceausescu in doua ore fara nici un film intram in depresie pur si simplu.
RăspundețiȘtergereAstazi intr-adevar asa cum ati precizat pentru un tanar privitor fara ghidare / recomandare este foarte greu sa urmaresti ceva de calitate , te pierzi in jungla numita internet.
Astăzi, nu mai puțin decât ieri (când totul se cenzura etc.), se vede cine caută cu adevărat bufnița din dărâmături. Dărâmături au fost, dărâmături sunt încă ...
RăspundețiȘtergere